La porțile utopiei

Doru Costea Publicat la: 14-03-2016

Întrebat de un jurnalist de unde certitudinea afișată a intervenției americane în cel de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill a răspuns zâmbind: „Am studiat cu atenție istoria”. A fost pentru mine, o dată mai mult, revelația dimensiunii de instrument științific pe care istoria o poate avea în gestionarea politică a evenimentelor contemporane. Am mai întâlnit abordarea istoriei din perspectiva unui instrument științific, cu consecințe practice, într-un cunoscut roman științifico-fantastic al lui A.E. van Vogt: Odiseea navei Space Beagle. Acolo, printre specialiștii trimiși să exploreze spațiul cosmic, se afla și un istoric. Menirea lui era să evalueze, prin raportare la ciclurile istoriei umanității, stadiile de dezvoltare ale civilizațiilor întâlnite și să configureze o reacție adecvată a pământenilor la contactul cu acestea. Cum inadecvarea ar fi însemnat război, soluțiile propuse de el s-au dovedit a fi de cele mai multe ori salvatoare.

Logica evenimentelor contemporane se lasă, de asemenea, surprinsă și descifrată cu instrumente ce țin de știința istoriei. Jules Michelet, un precursor de marcă al acestei abordări pragmatice, scria că istoria nu poate fi rezumată ca o galerie de portrete regale.

La scara istoriei, nota Giambattista Vico, circumstanțe asemănătoare produc niște consecințe comparabile și, ceea ce este mai important pentru cercetători, previzibile. Inedit instrument de lucru în științele sociale în general și în știința dreptului în mod special, istoria este, în cele mai bune cazuri, insuficient folosită, dacă nu de-a dreptul neglijată. Formula „Cine uită istoria este condamnat să o repete” concentrează esența utilității studiului istoric ca instrument de lucru.

Ne place să vorbim în ultimul timp despre unitate în diversitate fără să știm dacă suntem suficient de pregătiți pentru ea. Dacă facem o scurtă incursiune în istorie, descoperim că Europa e în căutarea unei identități, mai ales după ce a fost zguduită de cele două războaie devastatoare ale secolului trecut. De notat că părțile aflate atunci pe baricade au fost, în esență, aceleași: Franța și aliații ei tradiționali, pe de o parte, Germania și aliații ei tradiționali, pe de altă parte. Astăzi, tancurile germane defilează alături de cele franceze la parada din 14 iulie, doar că simbolistica apropierii, a înțelegerilor, a convergenței venită ca soluție tămăduitoare a rănilor de război s-a vrut depășită.

Ideea unei Europe comune a prins contur ca soluție pentru evitarea conflictelor viitoare. Identitățile excesiv cultivate își arătaseră părțile întunecate. Orgoliile naționale generatoare de război se cereau a fi temperate fără ca prin aceasta să se ajungă la anihilarea lor.

Ideea unei Europe comune a prins contur ca răspuns politic la consecințele războiului. Ea a devenit un fapt odată cu primele acorduri comerciale multinaționale, generic cunoscute ca „Piața Comună”.

Politic asumată, identitatea europeană rămânea însă prizoniera economicului. Cantonată la nivelul declarațiilor de intenție, nu-și putea depăși statutul unui simplu deziderat de simpozion. Nici fotografiile de grup și nici convergența zâmbitoare a declarațiilor publice nu puteau substitui singura formă de funcționare a unui mecanism social: agregarea juridică a unei Constituții.

Franța, nu trebuie să uităm, stă la originea eșecului primei Constituții Europene propuse de Valérie Giscard d’Estaing. Poate că ar fi util să ne aducem aminte că, în esență, unul dintre articolele care au stârnit serioase controverse a fost acela al identității valorilor religioase, al fundamentelor civilizației europene. D’Estaing a încercat să găsească un numitor comun al acestei identități prin referirea la fundamentele valorilor creștine ale Europei. Sigur, n-o să afirm că acesta ar fi fost singurul motiv pentru care Constituția Europeană a căzut la testul voinței populare. Au mai fost, desigur, și alte elemente care vor fi justificat nemulțumirea Franței (urmată îndeaproape de Olanda). Însă ceea ce vreau să scot în evidență este sensibilitatea chestiunii religioase, care, iată, a fost printre cele care au potențat nemulțumiri identitare.

Agregarea unei norme de drept presupune o percepție publică, dacă nu comună, cel puțin apropiată, cu privire la valorile propuse spre reglementare. Mai simplu spus, trebuie să existe o percepție comună asupra actelor antisociale, a gravității lor, a reprimării lor juridice, ca și asupra modalităților în care această reprimare se realizează.

În esență, o reglementare juridică, și aici o avem în vedere pe cea constituțională, implică nu numai un set de valori comune, dar și raportarea subiectivă a publicului la ierarhia acestor valori. Or, această exigență, singura care face posibilă cristalizarea unui text constituțional, este greu de atins chiar și atunci când vorbim despre o singură națiune. Cu atât mai mult este dificilă această sublimare a esențelor valorice într-un text constituțional atunci când vorbim despre un conglomerat de civilizații și culturi, cum este cazul Europei.

Nu e deloc întâmplător faptul că Franța, purtătoare istorică de stindard în domeniul drepturilor și libertăților cetățenești, și-a asumat dificila sarcină a redactării Constituției Europene. Deși minuțios elaborată, menajând cu scrupulozitate sensibilitățile naționale, Constituția propusă de Giscard d’Estaing a „picat” acest test. De unde se vede că unitatea diversității, trecând prin identitate, se menține deocamdată la porțile utopiei.

Tratatul de la Lisabona a fost un substitut încropit în grabă, un conglomerat de texte care, în loc să evidențieze ideea de comunitate, a reușit mai degrabă să o submineze, scoțând și mai mult în relief disensiunile identitare ale membrilor Comunității Europene.

Incapacitatea redactării unei Constituții este, în ultimă instanță, simptomul juridic al inadecvării țărilor membre la comunitatea de valori propusă de autorii acesteia și, în consecință, la proiectul european.

Așa cum am arătat la început, constituirea unei națiuni, sedimentarea unor valori comune, la nivel istoric, a fost întotdeauna marcată juridic printr-o lege fundamentală.

Eșecul apariției sale în Europa este, din această perspectivă istorică, proba de netăgăduit a veleităților identitare ale actorilor implicați, ca și a faptului că momentul istoric propus n-a ajuns la maturitatea necesară.

Recentele evenimente de la Paris, dar și masivul flux de imigranți din nordul Africii și Orient pun în lumină șubrezenia eșafodajului juridic conceput să închege o Europă stabilă.

Prin raportare la o Constituție, Tratatul de la Lisabona reprezintă nu mai mult decât un compromis juridic. Este, în realitate, un conglomerat prolix de norme, care, în loc să impună prin principii, este mai degrabă o concesie făcută excepțiilor.

Or, în acest caz, excepțiile sufocă regula și numărul lor tinde să arunce în aer întreaga forță juridică de care construcția europeană are nevoie pentru a rezista. Acest lucru devine din ce în ce mai vizibil prin faptul că unele drepturi și libertăți fundamentale își redesenează profilul și restrâng sfera de aplicare. Asta ca să ne referim numai la dreptul la liberă exprimare și la libertatea de circulație (devine din ce în ce mai evident că Europa nu este pregătită să facă față fluxului imigraționist).

Instrumentele juridice menite să asigure o gestionare fermă a situațiilor de criză sunt puține. Pe acest fond, asistăm la neputința statelor membre de a gestiona coerent și mai ales unitar exercițiul acestor drepturi și libertăți. În absența unor norme constituționale, care ar fi pus la îndemâna statelor membre un instrument eficient în vederea unei gestionări unitare a situațiilor de criză, excepțiile sunt la ele acasă. De aici și până la degringolada granițelor din sârmă ghimpată n-a fost decât un pas. Și nu cred că greșesc atunci când spun că acest pas a fost posibil din cauza excepțiilor pe care reglementările tratatelor de la Lisabona și Maastricht le prevăd cu generozitate, în ideea aproape disperată de a menține o coeziune ajunsă, iată, la porțile utopiei.

Parcursul democratic al României a cunoscut în perioada interbelică o singură Constituție cu adevărat democratică: cea din 1923. Aceasta este și ea rezultatul nevoii de pace socială resimțită de societatea românească, profund zguduită de Primul Război Mondial. Nicolae Iorga notează în memoriile sale din perioada 1916-1918 că întreaga clasă politică resimțea o datorie morală față de țăranii care luptaseră pe front. Ion C. Brătianu avansase în acest sens propunerea realizării unei reforme agrare, dar l-a sfătuit pe Regele Ferdinand să n-o facă publică până la terminarea războiului. Avea probabil în vedere o reformă de suprafață care să mulțumească soldații reîntorși la casele lor. Ferdinand însă, conștient de necesitatea și semnificația unei asemenea reforme, a decis, în cursul unei vizite pe front, să facă publică intenția de a le da țăranilor pământ, drept de vot și o nouă așezare constituțională. Discursul său în fața trupelor a entuziasmat (de notat că, ulterior, Brătianu avea să-i reproșeze Regelui Ferdinand această indiscreție, politicianismul bătrânului liberal și prudența la care anticiparea unei asemenea măsuri îl obliga spunându-și cuvântul).

Constituția din 1923 reprezintă probabil piatra de temelie a națiunii române. Ea asigură o arhitectură juridică de bun-simț, ce a condus la prosperitatea notorie de după război.

Actuala Constituție a României este rodul frustrărilor juridice acumulate de români de-a lungul celor 45 de ani de comunism.

Flexibilă și voit liberală în aparență, ea ascunde vicii care gripează mecanismele politice, cu consecințe care se văd cu ochiul liber. Timp de 25 de ani, la adăpostul ei a fost încălcat în mod constant principiul separației puterilor în stat. Prevederile referitoare la dreptul Guvernului de a emite ordonanțe și ordonanțe de urgență (în fapt, o delegare a puterilor legislative către executiv) au făcut ca Parlamentul să devină, de facto, o anexă a executivului.

În materia regimului proprietății, tarele comunismului sunt și mai vizibile: în timp ce proprietatea publică este „garantată”, proprietatea privată este „inviolabilă”… Această nuanță aparent inofensivă are consecințe practice incalculabile.

Este necesară o privire specială asupra instituției Avocatului Poporului, fără tradiție în dreptul românesc, ce ar putea fi utilă dacă alegerea acestuia s-ar face prin vot popular, direct, fie odată cu alegerile parlamentare, fie odată cu cele prezidențiale, astfel încât elementul de reprezentativitate, ce dă conținut mandatului său, să fie unul justificat democratic.

Recent, un referendum popular a decis că România ar trebui să aibă un sistem unicameral format din 300 de parlamentari. Viciile textului constituțional își arată din nou colții, nerespectarea deciziei populare nefiind în nici un fel sancționată de Constituție. Iată cum forma normei juridice anihilează conținutul democratic al voinței electorale, mai puțin vizibil, dar la fel de eficient. „Echivocul în forme, sămânța fertilă a abuzului în fond”, scria un reputat profesor de drept.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe