„Gellu Naum 100”

Radu Vancu Publicat la: 14-03-2016

Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Prin urmare, Fundația „Gellu Naum” a marcat momentul prin publicarea unui spectaculos album de poeme și fotografii de și cu Naum. Selecția textelor le aparține lui Sebastian Reichmann și lui Dan Stanciu, iar conceptul grafic (de la fotografii la layout) lui Gheorghe Rasovszky.

Ceea ce a ieșit – adică albumul Gellu Naum 100, căruia, din rațiuni de comoditate, o să-i spun de acum înainte albumul Naum – este, fără discuție, pe măsura poetului aniversat. Spun „aniversat” întrucât comemorat nu e un participiu care să i se potrivească unui poet atât de viu, atât de iubit, atât de admirat precum Naum. De la alcătuitorii albumului la poeți atât de diferiți între ei, precum Simona Popescu, Chris Tănăsescu, Iulian Tănase sau Dan Coman, la muzicieni precum Ada Milea, la mulți alți artiști de toate felurile, pe care nu-i voi aminti aici, energeia pohetică a lui Gellu Naum coagulează o umanitate foarte diversă, care înțelege viul în contiguitate directă cu poezia lui – și, reciproc, face atât de vie o poezie capabilă să reunească atâtea energii.

Sunt, în acest album Naum, fotografii, unele celebre, altele deloc cunoscute, dar foarte frumoase și cu atât mai emoționante; cronologic vorbind, cea dintâi dintre ele e din anul 1933, ea deschizând, de altfel, albumul, un portret hollywoodian și vag histrionic, cu poetul privindu-ne meditativ și cu o curiozitate cumva entomologică, cu bărbia sprijinită cam prea teatral în palmă. Fabulos e grupajul de fotografii pariziene din 1938, emoționante sunt fotografiile cu copila Lygia din 1938, atașante sunt fotografiile mai târzii de la Comana și din lunca Neajlovului; și vii, vii fără nici o scădere și fără nici un rid sunt poemele culese din Malul albastru, Tatăl meu obosit, Partea cealaltă, fragmentul din Zenobia, pagina excerptată din Despre interior-exterior, dialogul lui Naum cu Sanda Roșescu.

Ceea ce îl face atât de spectaculos, atât de atașant, atât de ușor de admirat și de iubit pe Naum nu e doar faptul că, în vremuri atât de minimaliste, el e un maximalist. În fond, toți poeții serioși îi cer poeziei cele mai maximale lucruri; ca și ei, Naum îi cerea poeziei chestiuni imposibile: să modifice timpul, spațiul, cauzalitatea etc. Să fie adică „acționism magic”, cu formula lui Novalis.

Ceea ce îl deosebește și îl face pe Naum atât de special este că, spre deosebire de aproape toți ceilalți, lui îi iese. Cumva bizar, cumva frisonant, îi iese, iar poezia lui, de la un punct încolo, chiar suspendă cauzalitatea, torsionează spațiul & timpul, face posibile mici sau mari întâmplări care pun logica în criză etc.

Spus altfel, poezia lui chiar e un obiect magic, în înțelesul cel mai tare al termenului, cel al lui Giordano Bruno și al lui Culianu deopotrivă. Îți vine și greu să-i spui poezie, ai senzația că ai declasa-o tratând-o ca pe un discurs pur literar. Iar noi, iubitorii acestui obiect magic, părem oficianții unui cult – precum cel al lui Bruno, de pildă. Ceea ce, simetric, mi se pare că ne înalță. Nu știu dacă-i vom putea fi vreodată îndeajuns de recunoscători lui Naum pentru acest dublu dar, al obiectului magic și al înălțării.

Și, fiindcă albumul Naum e tot un obiect magic, exact ca poezia lui, se cade să le fim recunoscători și Fundației „Gellu Naum” (adică, mai concret, lui Gheorghe Rasovszky, Sebastian Reichmann și Dan Stanciu) pentru albumul acesta aniversar, frumos ca visele suprarealiștilor dintâi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral