Tratat de esterologie: când poezia dă târcoale realității

Maricica Munteanu Publicat la: 21-03-2016

Ștefan Manasia, Cerul senin, Editura Charmides, 2015

Citind ultimul volum de poezie al lui Ștefan Manasia, mi-a venit în minte scena din filmul Blow up, în care fotograful își mărește din ce în ce mai mult fotografia pentru a observa un singur detaliu, până când ajunge să vadă un om mort, iar, ascuns după copaci, chipul criminalului. Așadar, cu cât își apropie mai mult realitatea, cu atât existența celor doi (care sunt, probabil, rodul imaginației) prinde contur.

Poemele din Cerul senin dau impresia că cel care scrie privește lumea printr-o privire fascinată, care izolează cadrele realului, exact ca o cameră de filmat, insolitează detaliile, focalizându-se, parcă, pe un singur punct luminos, de unde senzația de stranietate și prospețime candidă față de realitate. Căci cel ce este fascinat nu vede propriu-zis ceea ce vede, deși se află în proximitatea obiectului care îl fascinează, fiind acaparat de acesta, și totuși simte că niciodată nu este destul de aproape pentru a-l poseda, orice distanță devenind exorbitantă: „Din autobuz i-am arătat/Esterei/copacul roșu ca-n/Anotimpurile lui Kim-Ki-duk./Mi-era teamă/că o să accelereze șoferul/iar ea va pierde per sempre/miracolul.” (Miracolul). Este interesant că această fascinație a privirii nu urmărește să găsească sensuri absconse ale lumii sau „înțelesuri și mai mari”, vorba poetului, deoarece fascinația se produce în momentul în care obiectele se îndepărtează de sensul lor („și astăzi/supraviețuiesc toate/în absența sensului.” – Casa cu lumini automate), când privirea nu mai scrutează dincolo de suprafețe, agățându-se doar de imaginea lor („frumusețea este memoria” – SO/NN/ET). Asta îmi amintește de privirea lui Jep Gambardella din La Grande Bellezza (poate nu întâmplător este evocat într-un poem Toni Servillo): aceeași violentare a ansamblului în favoarea detaliului, aceeași decupare a realului în cadre – ce semnificație se poate găsi scenei în care personajul privește o călugăriță culegând portocale? Sensul impune o anumită logică ce contravine imaginației, având în vedere că Dumnezeu, ca întruchipare a semnificației și a ordinii universale, are „imaginație limitată”: „Esterologie. Seara, în spatele blocului, sorb din ochi luna plină, uriașă, înconjurată parcă de-un curcubeu. Are o aură formată din mai multe ape. Și nu mai știu cum să îngenunchez și cui să mă rog. Și aș îngenunchea și m-aș ruga, scrâșnind din dinți ca întotdeauna: «Numai atâta poți?»” (Fetița lui Darth Vader 6).

În descoperirea lumii, Ștefan Manasia și-o face complice pe fetița sa, Estera, și, într-adevăr, nu există aproape nimic din relația părinte-copil aici (de altfel, poeziei lui Manasia îi lipsește tonul confesiv, Biographia literaria este o pseudo-biografie), numai un fel de camaraderie jucăușă, în care unul privește cu o curiozitate nemărginită realitatea, iar celălalt o percepe prin ochii copilului de alături. Estera, pe care „nimic nu o bucură mai mult decât să provoace”, trăiește în lipsa codurilor, nu are încă simțurile narcotizate de buna-cuviință socială: dărâmă castelele de nisip ridicate de alți copii, îi pasă mai mult de albina moartă decât de prietena ei care a fost înțepată, se entuziasmează la priveliștea șarpelui boa care mănâncă șoricei. Nu întâmplător este asemuită cu personajul Newman din serialul Seinfeld, poștașul care se bucură întotdeauna de nenorocirile altora, dar nu din perfidie, nu din „ura neputincioasă” despre care vorbește Stendhal, ci din cauza unei imaginații fără limite și fără convenționalism, a unei naturaleți a simțurilor: până la urmă, șarpelui boa îi este „inadmisibil de foame”. În lipsa imaginației, realitatea se prăbușește în conformism, devenind clorotică și insuportabilă: adolescenți insipizi și depresivi, „mutilați de tristețe și timiditate”, tinere femei apocaliptice, cu „unghii enorme ce le vor supraviețui”. Există o întreagă infanterie de copii zbârciți în poezia lui Manasia (iată-l și pe Ferlinghetti transformat într-un „băiețel de 95 de ani”), bătrânețea fiind nu o vârstă biologică, ci neputința omului de a se lăsa captivat de lucrurile simple, de „micile invazii” ale lumii. E tulburătoare imaginea scoicilor quahog, care îmbătrânesc pentru a întineri din nou.

Îmi doresc să cred că poezia dislocă realitatea la fel ca ochii unui copil. „Limbajul în stare de fascinație”, cum spune undeva Maurice Blanchot, poezia lui Ștefan Manasia înstrăinează obiectele de sensurile primite de-a gata, care nu mai spun nimic, surprinzându-le imaginea lor nudă: „«Singura bogăție a Yemenului/este propria lui frumusețe»,/a spus năucitor și profetic Pier Paolo.//Și lentila aparatului diviniza terase și ziduri, porticurile/din Sa´ana, izolate într-un//ev mediu pe gustul birocraților/de la UNESCO.” (Suntem generația extincției).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe