Lecția... scoasă la lecție

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 11-04-2016

Octavian Saiu, Lecția, o meditație cu șapte teme, Editura Nemira, București, 2016               

Pătruns de un sentiment de profundă admirație pentru teatrul absurdului creat de Eugène Ionesco, și cu precădere pentru piesa Lecția, profesorul și criticul de teatru Octavian Saiu a scris un eseu în care analizează din șapte lumini diferite piesa inimii sale. Munca domniei sale s-a concretizat în volumul Lecția, o meditație cu șapte teme, apărut la editura Nemira la începutul acestui an. Cele șapte teme sau cele șapte variațiuni poartă următoarele nume: Manipulare, Sexualitate, Politică, Magie, Violență, Pedagogie, Teatralitate

De ce a ales autorul tocmai Lecția din întreaga creație ionesciană? Pentru că, în viziunea sa, aceasta este „singura îndeajuns de simplă pentru a încăpea într-o descriere aforistică și suficient de complexă pentru a fi descifrată în nenumărate detalii”. O exprimare cvasi-paradoxală care nu face altceva decât să sporească dorința cititorulului de a păși mai departe în cele șapte lumi în care Lecția se impune a fi regina teatrului absurd de tip ionescian.

Vorbind despre Manipulare, Octavian Saiu ține să precizeze dintru început faptul că unul dintre celelalte nume ale teatrului poate fi manipularea. Dar în acel sens frumos, în care captează atenția publicului și face fiecare spectator în parte să pătrundă în lumea deschisă în fața ochilor săi, pe scenă. Dar în Lecția lui Ionesco se regăsește în subtext, și încă din belșug, cealaltă valență a manipulării. Manipularea în înțelesul ei real, crud, grotesc. Acea forță obscură ce îl face pe celălalt să își piardă identitatea și să devină doar o marionetă în mâna celui ce manipulează. Ba mai mult, în piesa aceasta avem o lecție despre manipularea desfășurată ca o pânză de paianjen, manipularea ca cerc vicios ucigător. Profesorul pare să se lase inițial manipulat de farmecele elevei, apoi contraatacă și este el cel care manipulează, în timp ce din umbră, servitoarea este cea care ține de fapt frâiele slabei conștiințe a profesorului nebun. Așa cum spune autorul eseului de față: „Cu o satisfacție amară, Ionesco oferă în acest text o încrengătură de posibilități de manipulare, tocmai pentru a sublinia în ficțiune ceva ce poate fi lesne trecut cu vederea în realitate: chiar cei care manipulează pot fi, ei înșiși, victime ale manipulării. E cercul vicios al unor raporturi roase de minciună”.

În capitolul dedicat Sexualității, Octavian Saiu deduce din inșiruirea replicilor că între personajele Lecției se desfășoară un joc erotic ce face ca fiecare personaj să treacă de la statutul de dominat la acela de dominator. Astfel, inițial eleva recurge la farmecele sale tinerești pentru a-l excita din gesturi și atitudine pe profesorul ce trebuie să o ajute să își obțină doctoratul final. În ceea ce îl privește pe profesor, se pare că intențiile elevei dezvoltă în el un sentiment de virilitate ce funcționează ca un primum movens ce va duce în final la viol și crimă. Dincolo de cei doi, servitoarea se profilează ca partenera intimă legitimă a profesorului, care îi iartă escapada, dar are grijă să influențeze finalul poveștii astfel încât rivala să fie eliminată.

Exploatând tema Politicii, autorul acestui studiu aduce în discuție opinia generală a lui Ionesco despre politică. În viziunea sa, aceasta este „apoteoza absurdului social, ca aplatizare a eului și ștergere a conturului dintre ființe”. Cu alte cuvinte, el denunță politica de orice orientare ca un factor ce contribuie la pierderea identițății personale a individului. Iar în Lecția, acest aspect este sugerat prin faptul că atât eleva, cât și profesorul sunt lipsiți de identități proprii, fiind desemnați de numele unor categorii sociale. Ba mai mult, în final, când eleva este ucisă și, ștergându-se urmele crimei, în scenă este introdusă o nouă elevă ce urmează să împărtășească soarta celei dintâi, faptul că pentru cei ce slujesc politicii omul devine un simplu număr devine flagrant.

Abordând cea de-a patra temă, Magia, Octavian Saiu propune o lectură în care înșiruirea cuvintelor aparent fără legătură între ele, precum și repetarea obsedantă a unora dintre acestea, se constituie de fapt într-un ritual magic prin care profesorul reușește să își hipnotizeze eleva și astfel să o aducă în stare de imponderabilitate psihologică, pentru a o putea manevra după bunul său plac, în funcție de interesele sale meschine. De asemenea, tot sub incidența magiei stă și faptul că un obiect total absent, cum este cuțitul din finalul lecției, capătă consistență, putând fi aproape zărit, prin repetarea cuvântului ce îl desemnează.

În ceea ce privește prezența Violenței în piesa aceasta, lucrurile stau sub zodia axiomei: aparențele înșală. Astfel că, deși nu avem de a face cu nicio formă vizibilă de violență, totuși „în Lecția, totul plutește în zona infinit mai eterică a agresiunii mentale, ascunse de  luciul civilizației. Și a agresiunii sufletești, fiindcă există o componentă emoțională a violenței pe care Ionesco știe să o sugereze suficient de palid, încât să nu devină ostentativă, dar destul de limpede, cât să nu se piardă printre detalii”.

Tema Pedagogiei este poate cea mai interesantă lectură pe care Octavian Saiu o propune pentru capodopera ionesciană. Deoarece el întrevede în Lecția o critică directă la adresa lui Nae Ionescu, mentorul unei mari părți din elita intelectuală interbelică, pe care Eugène Ionesco nu l-a iertat niciodată pentru modul în care a încercat să le implementeze studenților săi ideile legionare. Ba mai mult, dramaturgul își caracterizează fostul pedagog ca fiind „reperul unei pedagogii otrăvitoare, responsabilă pentru prăbușirea morală a unei generații întregi”. O acuză gravă ce ar putea oricând să stârnească o reconsiderare generală a operei și activității pedagogice a lui Nae Ionescu și, prin analogie, a întregii generații ce s-a aflat sub bagheta sa.

În ultimul act al studiului său, intitulat Teatralitate, Saiu demonstrează că Lecția este atât cea mai bine lucrată piesă a lui Ionesco, „text conceput ca o tăietură de bisturiu”, „piesă șlefuită până la rafinamentul maxim al detaliilor”, cât și piesa ce descrie cel mai bine ideea teatrului absurd, căruia dramaturgul i-a închinat toate eforturile sale. De asemenea, prin abstractul practicat în această piesă și în multe altele, Ionesco își prezintă omagiul unor personalități precum Picasso, Urmuz și celorlalți dadaiști, cărora le datorează atât curajul de a schimba logica reprezentării naturale a actiunilor în nonacțiuni, cât și gustul improvizației în stilul dicteului automat, contribuind prin aceasta în mod substanțial la nașterea teatrului modern și postmodern.

Profesorul Octavian Saiu a scos Lecția ionesciană la lecție, punând-o sub microscopul cu șapte lentile pentru a-i diseca fiecare dintre cele șapte capete de rezonanță. O lectură incitantă, o scriitură în egală măsură academică și non-formală, o carte ce nu te lasă să o lași din mână, așa cum nici piesele lui Ionesco nu te lasă să rămâi altfel decât absurd, fie doar și preț de o citire sau o reprezentare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe