Paradisurile fiscale, între competiţie şi coerciţie

Mihaela Ifrim Publicat la: 26-04-2016

Isteria mediatică generată de scandalul „Panama Papers” ne oferă prilejul de a reitera câteva teme privind dualismul între mijloacele economice şi cele politice de îmbogăţire, între presiunea fiscală şi moralitatea fiscală, între competiţia fiscală pe care paradisurile fiscale ar trebui să o genereze şi coerciţia cu care este cel mai adesea înlocuită.

Paradisurile fiscale sunt rezultante ale iadurilor fiscale. Ele au apărut ca răspuns la extinderea mâinii aspre a statelor, la creșterea forţei acestora de constrângere. Statele posedă mijloacele politice de îmbogățire, prin spolierea celor care se bazează pe mijloace economice (Franz Oppenheimer). Indivizii sunt cei care descoperă oportunități, fac calcule pe baza costurilor de oportunitate, dezvoltă avantajele competitive și se specializează pentru a produce bunuri sau pentru a oferi servicii și a face schimburi pe piață în vederea obținerii de profit. Ei fac parte din largi rețele sociale în care cooperează voluntar cu alți indivizi pe care nu îi cunosc și ale căror motivații le sunt complet străine. Guvernele intervin în această rețea de cooperare socială impunând, prin coerciție, preluarea unei părți din rezultatele economice. Extinderea rolului statului în viața cetățenilor săi, prin mirajul reducerii inegalităților și al bunăstării sociale, a făcut ca mâna sa blândă, tot mai binevoitoare, să necesite o secondare tot mai acaparatoare din partea mâinii sale aspre, folosind metafora lui Frédéric Bastiat. Prezența din ce în ce mai puternică a statului în economie înseamnă o presiune fiscală crescândă și o diminuare a libertăților individuale. Acestei poveri fiscale tot mai grele i se adaugă, în multe țări, o moralitate fiscală redusă, indivizii apreciind o legătură slabă între taxele pe care trebuie să le plătească și calitatea serviciilor publice oferite, dublată de un grad ridicat de percepție a corupției și de birocrație. Presiunea fiscală este o cauză majoră a reducerii stimulentelor antreprenoriale. Dacă cea mai comună funcție a statului este de a garanta și proteja proprietatea individuală, se pare că ea ar putea să se refere la orice alt agresor în afară de statul însuși.

Scandalul „Panama Papers” vine la opt ani după scandalul „Liechtenstein”. Ambele cazuri au pus în discuție rolul paradisurilor fiscale în oferirea de paravane pentru evitarea plății taxelor în țările de proveniență a capitalurilor financiare. Totodată, ele au oferit un bun prilej pentru a înțelege că nu piața liberă trebuie arătată cu degetul, chiar și numai pentru oferirea unei soluții, ci statele care împovărează prin taxare și distrug stimulentele acțiunilor individuale. Într-o economie liberă, întreprinzătorii vor face întotdeauna ceea ce știu ei mai bine, adică să își investească resursele pentru a obține un profit cât mai ridicat. Preferința pentru paradisurile fiscale se înscrie în această logică. Desigur, orice poziţie legată de dimensiunea şi justeţea taxării este, în esenţă, una subiectivă. Guvernele îşi arogă însă superioritatea de a pretinde deţinerea reţetei celei mai bune politici fiscale, condamnând vehement libertăţile întreprinzătorilor şi blândeţea regulilor paradisurilor fiscale. Statele se simt serios ameninţate de existenţa paradisurilor fiscale prin prisma micşorării resurselor naţionale pe care le pot taxa, însă existența acestor paradisuri este cea mai bună garanţie împotriva coerciţiei guvernamentale. Paradisurile fiscale ar trebui să fie înțelese în buna logică a competiției, singura în măsură să ofere optimizarea politicilor fiscale naționale, să maximizeze colectarea de taxe, menținând totodată stimulentele întreprinzătorilor. Prin competiție fiscală, nu doar întreprinzători cu un apetit suficient de mare pentru risc pentru a-și muta capitalurile în paradisuri fiscale ar avea de câștigat, ci toți indivizii care ar avea de suportat o povară fiscală diminuată. Eliminarea paradisurilor fiscale ar însemna eliminarea competiției și a motivației restrângerii presiunii fiscale din diferite țări. Dar cine poate să pună mâna în foc pentru faptul că, în absența paradisurilor fiscale, nu ar fi un infern fiscal generalizat?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral