Se ocupă ANAF-ul cu mântuirea?

Gabriel Claudiu Mursa Publicat la: 26-04-2016

De mii de ani, după ce a mâncat din fructul oprit, omul se străduiește să revină în Grădina Edenului, visând la o viață de apoi, „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”. De aceea, scurta sa aventură terestră se derulează sub imperiul respectării deloc simple a Celor Zece Porunci, care-i ghidează relațiile atât cu Divinitatea, cât și cu propriii semeni. În principiu, creștinul obișnuit năzuiește la recâștigarea Paradisului pierdut prin comiterea păcatului originar, abținându-se de la furt, crimă, adulter sau mărturie strâmbă împotriva aproapelui. Poți fi ateu militant sau agnostic indiferent, poți respinge ipoteza „proiectului inteligent”, dar realmente nu poți nega utilitatea socială a acestor norme morale care au stat la baza edificării lumii civilizate.

Totuși, de mai bine de un secol, pe fondul ascensiunii religiei laice a etatismului, lumea pare să se ghideze după o altă filosofie: mântuirea și accesul omului comun la liniștea atemporală a Paradisului nu mai depind de abstinențele eroice de tot felul, ci de plata impozitelor. Astfel, omul a devenit înainte de toate contribuabil, de a cărui mântuire se ocupă IRS-ul sau ANAF-ul, miliția economică a nesătulului Leviatan modern. Dumnezeul tradițional a fost înlocuit cu un monstru marin, care poate tolera multe, dar nu și preacurvia fiscală. Acum, poți spera la izbăvire doar achitându-ți dările. Nu-i nevoie să mai respecți Cele Zece Porunci, ci trebuie să îndeplinești toate canoanele celor o mie de pagini ale Codului Fiscal. Evident, el însuși promite multe tipuri de paradis – de exemplu, cel al clasei muncitoare –, însă nu recunoaște noțiunea de paradis fiscal. Statul, cea mai rece dintre toate dihăniile reci, cum i-ar spune Nietzsche, nu acceptă să ai alți dumnezei, cum ar fi Panama, Andorra sau Liechtenstein. Nici măcar Insulele Virgine. După cum nu concepe să mărturisești strâmb în declarațiile fiscale. Ești un bun credincios dacă pe data de 25 a lunii îți achiți cu pioșenie birul. Evident, cei care îl înfruntă și nu-și plătesc sfânta dijmă devin eretici, demni de toată ocara cu putință, afurisiți și excomunicați, buni de pus la stâlpul infamiei în prime time. Este adevărat că religia etatismului creează un iad fiscal pe pământ, dar promite o viață de apoi lipsită de întristare și suspin pentru bunul contribuabil.

Totuși, „necredincioșii” își mută agoniseala în alte împărății, pentru a evita Jihadul declanșat împotriva lor de statul vorace și nemilos, cheltuitor și distrugător de patrimonii. Fuga lor spre paradisul fiscal nu trebuie considerată nici ilegală, nici imorală, ci o metodă de a evita spolierea, de a se pune la adăpost sub auspiciile unui regim juridic sigur și stabil, care să le asigure dreptul fundamental la intimitate economică, la posibilitatea de a se bucura de rezultatele propriilor străduințe. „Necredinciosul” evadează în edenul fiscal pentru a scăpa de dijmuirea progresivă și în cascadă, de teama naționalizării, a confiscării abuzive, a impozitării insidioase prin inflație sau a „armonizării fiscale”. În era religiei laice a etatismului, care într-un singur veac și-a dobândit mult râvnitul caracter ecumenic, paradisul fiscal a devenit singura metodă de a evita infernul terestru al birurilor și de a prezerva mici oaze economice. Paradoxal sau nu, aceasta este singura cale de a împlini vechiul vis al socialiștilor, formulat de Moses Hess – ce nume predestinat! –, acela de a aduce Raiul pe pământ.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral