Pozitivismul brazilian și problema multiculturalismului

Petre Gheorghe Bârlea Publicat la: 26-04-2016

Când vorbim despre societăți multiculturale, Brazilia poate furniza unul dintre cele mai bune studii de caz pe această temă. O țară întinsă cât un continent, având toate formele de relief de pe Pământ, Brazilia este locuită de un popor format din 205 000 000 de locuitori, rezultat din amestecul a trei rase (autohtonii amerindieni cu „pielea roșie”, albii europeni și negrii africani, din amestecul cărora rezultă, bineînțeles, metișii). La 1 mai 1500, când au ocupat oficial o parte a teritoriului acoperit cu păduri de brezil, un copac din a cărui scoarță s-a obținut culoarea roșie, timp de aproape patru secole, portughezii au găsit aici câteva zeci de etnii, vorbitori ai câtorva sute de limbi de substrat. Cuceritorilor portughezi li s-au alăturat apoi italienii, germanii, spaniolii, olandezii, francezii, englezii ș.a. Pentrumunca pe imensele terenuri – în silvicultură, agricultură, zootehnie, minerit etc. – au fost aduși sclavi din diferite zone ale Africii Subsahariene, cărora li s-au adăugat veneticii asiatici, precum și nord-americanii, ș.a.m.d. Rezultatul acestui imens amestec de etnii, limbi, culturi și civilizații este lesne de imaginat. Succesiunile bruște ale formelor a „noului” stat. Numai în perioada Primei Republici (1889-1930) s-au succedat la conducere 38 de președinți – șase numai în Prima Redemocratizare. Sute de revolte, răscoale, revoluții, marșuri conduse de fanatici charismatici au generat opt constituții și zeci de proiecte de redresare națională. Economia a fost dominată de „monocultura latifundiară sclavocrată”, Brazilia schimbându-și moneda națională de zece ori și confruntându-se cu foametea și șomajul în aproape toată istoria sa semimilenară

Dacă vrem să tratăm problema multiculturalismului din perspectiva pretențioasă a filosofiei politice și economice, atunci Brazilia poate constitui încă o dată un interesant studiu de caz. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, studenții brazilieni aflați la Paris și Montpellier au intrat în contact cu doctrina pozitivistă a lui Auguste Comte. Tânărul filosof publicase o serie de articole despre bazele „științifice” și ideologice ale organizării societății umane, în reviste conduse de mentorul său, Saint-Simon. După ruptura de acesta, și-a deschis o școală și și-a grupat „lecțiile” și articolele într-un Prospect de politică pozitivă (1822), urmat de Cursul de filosofie pozitivă (1830-1842) și de un nou Sistem de politică pozitivă (1851-1854). În măsura în care „pozitivismul” însemna o filosofie a faptului concret, o căutare a esenței lucrurilor din perspectiva unui anumit convenționalism al interpretării datelor cunoașterii și mai ales a unei religiozități de suprafață, utopia a prins foarte bine la reprezentanții unui popor parcă născut pentru asemenea experimente. Pe drapelul Primei Republici au fost înscrise însemnele pozitiviste: un semicerc pe cerul înstelat și deviza „Ordine și Progres!”. Fenomenul „arderii etapelor”, pe care l-a trăit și România, a diluat, dar a și perpetuat ideologia pozitivistă până astăzi. Desigur, corupția, birocrația și jocul de interese al marilor proprietari au fost mai puternice decât proiectele intelectualiste ale pozitiviștilor. În primul deceniu al secolului XXI, Brazilia a reușit să devină o țară „emergentă”. Astăzi, haosul, corupția, revoltele domină din nou această țară. Dincolo de aceste încercări, din filosofia idealistă altoită pe un nativism fără pereche în lume a rămas cert un mare câștig: un popor cu o personalitate puternică, originală, care vorbește o limbă incredibil de unitară și care se sprijină pe bogățiile naturale, dar și pe valorile sale incontestabile: cafeaua, fotbalul, carnavalul, adică pe bucuria de a trăi într-un pozitivism sui-generis.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe