Ciocnirea generațiilor

Pompiliu Alexandru Publicat la: 26-04-2016

De la Hesiod până în zilele noastre, fiecare generație se află într-un raport de opoziție cu generațiile anterioare și posterioare. Ceea ce vine după noi este depozitarul unor caracteristici de genul: superficialitate, dezinteres, fără perspective, neadaptare la viața socială etc. Din perspectiva generației tinere, vorbind despre cei în vârstă, situația nu pare a se prezenta în termeni mai buni: „bătrânii” sunt neadaptați la ritmul vieții sociale, rutinați, fără idealuri… Pe seama acestei opoziții s-ar părea că se construiește societatea umană de câteva mii de ani. Este modul de a fi al Omului. Dar el procesează conflictele diferit față de animale. Are o grijă a conflictului.

Se pune așadar întrebarea: care este de fapt fundamentul acestui conflict dintre generații? Principalul factor pe care îl avem în vedere aici este identitatea personală. Conflictul se bazează pe o criză identitară. Dar cui aparține criza aceasta? Tânărului? Vârstnicului? Răspunsul pare a fi paradoxal. Ar fi unul în „tonalitate” heideggeriană (Der Satz der Identität, 1957): aparține ambilor! Adolescentul se află într-o măsură mai mare decât persoana mai în vârstă într-o criză identitară, iar acest lucru este vizibil deoarece acesta se „luptă” nu numai cu lumea, dar se află într-un proces de adaptare și din punct de vedere fiziologic, ca să nu spunem că se luptă cu natura însăși, testându-i limitele. Individul matur a început să înțeleagă ambele naturi și începe să lâncezească. Intră într-un proces de adormire. Și-a construit cochilia în care acum poate să doarmă, să își reducă la minimum energiile. Este o „genă nudă” care și-a definitivat cochilia/pereții celulari în care se va apăra de agresiunile externe, după cum spune Lorenz.

Identitatea umană este un proces de formare continuă și ține în mare măsură de imaginea de sine. Criza identitară apare în momentul în care această imagine este tulburată. Există, după W. James, o trăsătură esențială a identității umane. Când știu că eu sunt Eu? Că eu sunt adevăratul eu și nu am ajuns să spun „m-am comportat ca și cum nu aș fi fost eu însumi”? Identitatea umană, spune James, îi apare individului ca fiind „ceva care vine peste tine”. Ceva pe care îl recunoști ca atare. Nu apuci să-ți pui întrebări: sunt sau nu sunt identic cu mine?! Dacă îți pui întrebări în legătură cu acest lucru, te afli deja pe o altă cale. Identitatea eului este sănătoasă, necrizată, dacă se află în acțiune conștientă! Din acest punct de vedere, identitatea funcționează în două viteze: una, de tensiune activă (creator, dinamic, aruncat în lume și perfect adaptat la univers) și viteza a doua, de interogare paralizantă (de liniștire, de meditație, de reflectare filosofică). Recunoașteți puțin aici trăsăturile tânărului dinamic și ale individului matur, potolit. Dar cum apare criza identitară? Este ea specifică omului matur sau tânărului dinamic? Ambilor. Totul ține, așa cum spune E. Erikson (Identity: Youth and Crisis), de această imagine de sine. Iar aceasta este alcătuită din trei imagini suprapuse. Imaginea 1 – cea a individului însuși, așa cum se vede pe sine, care își cunoaște capacitățile, care are un anumit set de preocupări care îi provoacă plăcere sau durere. Apoi, imaginea 2 este cea pe care ceilalți și-o formează despre individul în cauză. Este imaginea socială, imaginea-etichetă. În fine, imaginea 3 este cea de sinteză dintre cele două și care devine imaginea ideală. Individul își construiește un sistem de valori, de idei, ca imagine de sine din viitor – ce doresc să devin? Cele trei imagini suprapuse constituie identitatea eului. În mod normal, ele se află în continuă mișcare – la tânăr, cu o viteză și un ritm mai mari decât la persoana matură.

Conflictul dintre generații se explică de fapt în acest mod: cele trei imagini nu au cum să se afle într-un regim egal, deoarece obiectele și idealurile care populează aceste imagini nu sunt aceleași. Dar stați fără grijă, tinerii, așa tulburați cum sunt văzuți, se vor adapta la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât generațiile anterioare. Acesta e pasul de dans al generațiilor: de tango!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe