Recviem pentru un copil

Radu Părpăuță Publicat la: 26-04-2016

Dragilor Lia și Costică Acosmei

— Tania, îi spun noră-mii, care e asistentă medicală la un spital din Chișinău. Ia mai povestește o dată cum a fost cu copilul călcat de mașină.

— Da’ v-am mai spus! se întoarce Tania de la oalele fierbând (făcea mâncare) și se uită mirată la mine, care tândăleam în fața laptopului.

Asta fac atunci când n-am… inspirație: ascult povești. Mă amăgesc cu, vezi Doamne, inspirația. De fapt, mi-e lene.

— Mi-ai mai spus, dar vreau să rețin mai bine.

În realitate, am gândul ascuns să aflu mai multe amănunte: poate îmi iese de-o povestire.

— Păi, începe ea, pe vremea ceea, făceam practică la spital. La Urgențe. Încă nu terminasem școala. Acuma, când aproape nu trece zi (Tania zice „dzî”, iar accentul ei moldovenesc-basarabenesc mi-o face și mai dragă și îi accentuează parcă o anume inocență) să nu văd un mort măcar, nu mi s-ar părea așaaa… Dar pe vremea ceea… Vasăzică, aduce Scoraia la noi…

— Scoraia?

— Asta… Salvarea. Aduce un băiet călcat de mașină. Era așa, cam de vreo zece-doisprezece ani. Încă mai trăia, dar era rănit rău: cu părul năclăit de sânge, tot („tăt”, zice Tania) numai cheaguri de sânge, colbuit.

— Adică prăfuit? mă fac eu că nu înțeleg.

— Da. Că mașina l-o trântit și l-o târâit prin colb. Vasăzică băietul s-o jucat în scver (înțeleg: „scuar”) cu alți copii, mingea o sărit pe stradă și el o fugit după ea. Ș-atuncea l-o prins mașina…

În momentul ăsta, intră în casă băiatul meu, Vlăduț, soțul Taniei, și aude ultimele ei cuvinte.

— Iar cu minciunile tale? N-o crede, tată! zâmbește el zeflemist.

— Nu-s minciuni, măi! Nu-s! zice Tania scăpărând din ochi.

Vlăduț, ca mai toți din generația lui, e un antisentimental. Nu-i plac poveștile „de inimă”. Dar eu știu bine că are rezerve de sentimentalitate mai mari decât cele de la Roșia Montană. Numai că nu le exploatează (mi-e greu să spun acum din ce cauză).

— Tania, zic și îi fac semn din priviri să continue, ca un antrenor de tenis după o minge mai puțin reușită de-a elevei sale. Go!

— Și nu era niminea. Asistenta, care trebuia, era ocupată cu alt caz, care o venit chiar atuncea. Cealaltă soră nu mai știu pe unde umbla. Se vedea că niminea nu avea nevoie de copilu’ ceala. Niminea nu o venit după el. Niminea, niminea! Sufla greu, că se cutremura patul sub el. Nu mai putea vorbi și nu-și lua ochii de la mine. Nu mă rugau, nu-mi cereau nimica ochii ceia. Numai erau nedumeriți, nu pricepeau ce se-ntâmplă. Umblam năucă, mă opream și mă tot uitam la un plop tânăr, care parcă se ițea pe geam. Îi tremurau bănuții frunzelor și se uita pe geam înăuntru. Da’ eu nu știam ce să fac. Ș-atuncea m-am dus eu, o elevă, la dom’ doctor. Știam unde-i: când n-avea cazuri, se ducea la computator. Intru și-i spun:

— Domnu’ doctor, aveți un caz: un copil cu traumă…

 Da’ el nu mă lasă să termin:

— Are pe cineva?

Adică dacă are rude care o venit la el.

— N-are.

— Bine. Vin acuși.

Și se joacă mai departe pe computator: niște muțunachi rozalii, cu picățele mov mâncau hap-hap niște muțunachi verzi. Și iștia verzi se întorceau și hap-hap pe ceia rozalii. Tare-i mai plăcea lui dom’ doctor jocu’ ista! I se răcise cafeaua, i se stinsese țigara și el tot juca! Și mă întorc la copil, care acuma răsufla și mai greu. Horcăia. Închisese ochii. Nu se mai uita cu privirea ceea nedumerită. După cum i se ridica neregulat coșul pieptuțului, se vedea că urma să moară. Și, cât am șters eu urmele de sânge de pe jos, mititelul și-o dat duhul! S-a cutremurat ca o păsărică rănită și a înțepenit. Numai umbra plopușorului luneca încet pe fața lui. Umbra asta tare m-o făcut să plâng!

— Tată, aveai mata niște pudră de talc. O mai ai? mă întreabă Vlăduț. Că al dracului îmi mai transpiră picioarele.

Îi arăt sertarul unde se află Borotalco – migliore polvere per la pelle. Între timp, Tania iese în grădină după leuștean și alte verdețuri. Când se întoarce, o las să taie și să pună în borș „dresurile”, cum zice ea. Apoi:

— Și după aceea ce s-o mai întâmplat, Taniușa?

— Cu băietu’?

— Da.

— După aceea, nu venea niminea. Toți m-au lăsat singură și mă întrebam: ce fac eu aicea? Începuse să plouă iar și mă uitam pe geam cum ploua: stropii se loveau de geam și se prelingeau în jos. Pe urmă, m-am gândit la mititel. De ce-i el singur acu’, în ceasul morții? De ce n-a avut pe nimeni să-l țină de mână când moare? Măcar atâta! Că era așa de neajutorat! Și, uite-așa, mi-o trecut prin cap că ar putea fi băietul meu. Eram prea tânără ca să-i fiu mamă, dar m-am gândit eu așa. Am pus mâna pe-un lighenaș, m-am dus și am adus niște apă caldă, ca să-l spăl. Era prea fierbinte apa. Sigur, mortului nu-i mai păsa, dar mie mi-era milă să-l spăl cu apă fierbinte. Am așteptat să se răcească și mă uitam ca proasta cum se preling stropii pe geam și dispar.

— Tania, e gata masa? îl aud pe Vlăduț din cealaltă cameră.

— Acuși!… Și mă apuc să-l spăl. Îi spăl întâi picioarele. Niște piciorușe cum au toți copiii: slăbuțe, cu genunchii juliți de la joacă. I-am șters cu buretele tot colbul și toate rănile și am început să bâigui cu el ca nebuna: „Măi, băiete, băiețele! Niminea nu te iubește pe tine, niminea nu vine la tine!”. Pe urmă, i-am spălat părul năclăit de sânge și am tot bâiguit cu el. I-am scos bluzița albastră și i-am spălat pieptuțul de cheagurile de sânge. Și, iac-așa, l-am spălat și am tot vorbit. „Odihnește, băiețelule, că de-acu’ n-o să te mai doară nimica. Odihnește-te, că drum lung ți-ai ales, nici pe deal și nici pe șes…”

Pe urmă, l-am acoperit cu un cearșaf și gata. După un timp, vine și dom’ doctor, cu țigara-n buze și învârtind cheile în buzunar:

— Unde-i? Mai trăiește?

— Nu, zic.

— Atuncea cheamă-i pe infirmieri să-l ducă la camera frigorifică. L-ai pregătit?

— L-am pregătit.

— Bine, zice dom’ doctor și ridică un colț al cearșafului.

Și deodată îl văd cum scapă țigara din gură și se face alb-alb la față, cum îi coala de hârtie.

— Dom’ doctor, vi-i rău? întreb.

Dar el nu răspundea nimica. Îi căuta pulsul băietului și mâna îi tremura. Dar ce puls să mai caute?

Și-n clipa asta intră zdrăngănind ușa doamna Olia, soția lui dom’ doctor. Și ea-i doctor, la Reumatologie.

— Unde-i, unde-i? zice cu glas ridicat.

Ș-atuncea mi-am dat seama: băiețelul mort era copilul lor. Iaca asta-i!

Tania pune borșul în farfurii, dar eu îmi iau laptopul și pornesc spre camera mea.

— Nu mâncați?

— Mai încolo, zic.

În cameră îmi pun Recviemul lui Mozart și ascult. Rezist tentației de a mă întoarce în bucătărie să-mi fac o cafea și mă apuc să scriu pe computer titlul: „Recviem pentru un copil”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral