Vântul interior

Dragoș Niculescu Publicat la: 26-04-2016

Prin noi bătea un vânt cumplit și ne țineam strâns agățați

de stâlpii felinarelor, fluturând ca niște steaguri conspirative.

În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi,

să-și exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor,

muște captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.

Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam

sub crivăț, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

 

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea

vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul așa, fâlfâind, păreai o mireasă

nepământeană, în căutarea fără sfârșit a unei ținte nomade. Mă mai priveai și tu

și chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situația noastră ar fi fost

una fericită, de parcă trecutul și viitorul nostru și-ar fi găsit un

înțeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.

Orașul se golise, se strânseseră toți în piața aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.

„Ce-i, domnule, cu ăștia?”, întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind

dintr-o înghețată. „Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare

firesc ce se întâmplă cu ei.” Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră

un timp, începu fiecare să-și vadă de treburile lui:

doi copii curățau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic,

un măcelar își deșurubă piciorul de lemn și-l aruncă în băcanul de peste drum,

lustragiul, în lipsă de clienți, începu să-și perie de colb toate diminețile

irosite de-a lungul ingratei lui existențe.

 

Călărețul sosi mai târziu, când vântul din noi dădea semne

să se mai potolească. Capul și-l ținea în mâna stângă, în mâna

dreaptă ținea hățurile. Pe gâtul lui vindecat se opri un porumbel alb.

„Va trece și asta”, ne vorbi capul din palma lui stângă.

„Locuitorii acestui oraș nu sunt obișnuiți cu cataclisme îndelungate.

Uitați-vă, au și plecat, fiecare își vede de treaba lui.”

În acel moment, ne-am prăbușit amândoi în nisipul fierbinte,

cu brațele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul

sau sfârșitul unui calvar. Vântul din noi încetase.

Călărețul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gâtul vindecat, și abia

atunci am văzut aura ce-i înconjura chipul.

 

„S-a dus și ultimul arhanghel…”, șopti copilul curățând cartofi,

în timp ce tu te prinseseși de-o rază blândă,

care se strângea înspre nori.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe