Dialoguri 24/7

Ioan Șerbu Publicat la: 26-04-2016

Nu mă adresez celor care, în 2011, au urmărit consecvent pe TVR 1 suita discuțiilor dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Aceștia știu că dezbaterile socratice dintre cei doi interlocutori au văzut tușul tipografiei în 2015, sub titlul Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții. Totuși, ceea ce ar trebui și aceștia să rețină este că lectura celor 18 teme (una dintre ele, cea a morții, editată în urma discuției de la librăria Humanitas Cișmigiu, este oferită bonus) oferă o altă relevanță subiectelor față de urmărirea lor în varianta televizată.

 

Din colocviale și ușor curgătoare, dezbaterile devin atent pregătite în prealabil. Râsul sățios e înlocuit de umorul subînțeles, retoricul provocator ce plutea undeva în minutele emisiunii e fixat acum în pagină numai ca, întorcându-te de câte ori vrei la un paragraf anume, să devină și mai neliniștitor. Acelora care consideră că provocator e un adjectiv prea puternic le recomand o duminică fără muncă, fără certuri cu vecinii, fără condus, fără știri despre atentate, pentru a-i regăsi sensul.

Celor care nu au urmărit emisiunea și care, asemenea mie, o vor lua de la lectură spre arhiva de la TVR 1 (dacă mai e cazul) le spun că Dialogurile de duminică gravitează, așa cum se anunță din prefață, în jurul „inactualităților durabile ale vieții, singurele care contează cu adevărat”: moartea, trufia, frica, iubirea ș.a.m.d. Prezentul nu se închide în jurul PDL/PSD-ului, al vedetelor de sezon sau, cu formula cuprinzătoare a tânărului Harry Baker, nu înseamnă doar pop-up purple paper people. A rupe continuumul din loc în loc cu pauze de reflecție pare nepotrivit în animația la care suntem conectați 24/7. Frica de moarte e de mult mutată trivial în spațiul unui shooter game, iar întâlnirile care-ți pot schimba viața (o altă temă) par că există doar în serialele la care plângi cel mai mult atunci când se termină, când rămâi adică fără drog. Nici nu-i de mirare așadar că emisiunile din care s-a născut cartea au avut un rating negativ și că, luând în considerare câteva statistici, vârsta medie a telespectatorilor a fost de peste 55 de ani. E cu atât mai elocvent, dacă ne gândim că una dintre discuții a avut ca temă educația. Dar, așa cum dialogurile socratice pot fi o necunoscută totală, și dialogurile Pleșu-Liiceanu pot avea mai mult succes în varianta editată, admițând că cei care caută doar divertisment la TV pot fi, în alte momente ale zilei, cititori care nu încearcă doar să-și adoarmă gândirea prin intermediul lecturii. Pentru că exact asta încearcă să resuscite autorii, gândirea în diversele sale ipostaze: gândirea direcționată și în același timp speculativă, meditația filosofică și religioasă, izolarea sofismelor de raționamentul deductiv. Iar pentru această miză n-ar trebui ținut cont de simpatiile sau antipatiile (acelea care or fi) față de cei doi.

Încercarea de a readuce în prezentul distras un prezent fundamental (exemplul cel mai bun este acela al nașterii noastre „cu o condamnare la moarte în buzunar” – o realitate de zi cu zi pe care o omitem) nu se face prin argumente aride, ermetice, elitiste. Frecvent, pe lângă referințele menționate în treacăt, sunt date exemple, pilde, sunt puse întrebări ce țin aproape (dar intenționat) de domeniul prozaicului. Ce înseamnă a avea umor? De ce există în lume răul? De ce a dispărut frica de Dumnezeu? Cu cât este mai simplă întrebarea, cu atât este mai cuprinzătoare și mai grea (Socrate întreba: „Ce e dreptul? Ce e virtutea? Ce e legea?”). Și, la fel ca la Platon, nu răspunsuri ambalate didactic sunt gata să dea Pleșu și Liiceanu, ci, într-un spațiu bine delimitat – ceea ce duce la concentrarea discursului –, oferă variante de gândire, perspective asupra problemei. Umorul, cum bine îl folosește mai ales Pleșu, e un condiment aproape obligatoriu în vecinătatea necunoscutelor tatonate și a raționalității lui Liiceanu. Un episod din discuția despre moarte sună după cum urmează. Liiceanu: „Andrei, unde ești cu problema morții?”. Pleșu: „Când eram tânăr, problema asta se afla undeva la Polul Nord. Acum e la Otopeni, aici, după colț; (…) am dezvoltat față de moarte o enormă curiozitate. Mi se pare pasionant”. Liiceanu: „Ți se pare pasionant acum. Dar când n-o să mai fii, n-o să mai aibă cine să fie curios. Epicur spunea: «Când moartea este, eu nu mai sunt, iar când eu sunt, ea nu e încă»”. Pleșu: „Dar eu nu știu cum e când ești mort; dacă nu cumva devii, după moarte, încă și mai curios? (…) De unde știe Epicur, cu o asemenea precizie, că după moarte ești neant pur? Are vreo probă?”.

Dialogurile de duminică sunt și nu sunt de duminică. Sunt pentru că orice încercare de cunoaștere are nevoie de o ieșire din timp. Nu sunt pentru că nu e loc de sporovăială sau de odihnă în ele. Nu e loisir, ci o (re)poziționare față de sine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe