Un poem aluvionar

Claudiu Komartin Publicat la: 26-04-2016

Două cărți noi de poezie (strigătele de sub apă și La revedere, tată), aproape cu totul trecute cu vederea, a publicat în 2015 unul dintre cei mai originali și mai versatili autori ai ultimelor două decenii, Dumitru Crudu. E destul de surprinzător pentru un poet care fusese mai degrabă parcimonios cu producția sa poetică, scoțând după 2000 doar două volume și antologia Falsul Dimitrie (Editura Cartier, 2014), despre care am scris în dosarul pe care i l-a dedicat Timpul (nr. 186, septembrie 2014).

 

Falsul Dimitrie cuprindea poeme din cele cinci volume de versuri pe care Crudu le-a publicat între 1994 și 2012, câteva „poezii crude” scrise între 1988 şi 1992 și două poeme inedite, urmate de un manifest (care e deja piesă de istorie literară) și un interviu recent. Nimic nu îl pregătise însă pe cititorul lui D.C. pentru strigătele de sub apă, poem de vreo șase sute de versuri, datat 1998 și apărut la Editura Vinea în 2015. Așadar strigătele de sub apă ar fi strict contemporan cu scrierea și lansarea „Manifestului fracturist”, a cărui primă variantă a apărut în octombrie 1998 într-o gazetă brașoveană. Mai mult, pentru cei familiarizați cu beligeranța, stilul direct, răspicat și impetuozitatea din prima perioadă a Fracturismului, strigătele de sub apă conține cam toate indiciile unei scrieri care, programatic sau nu, atinge dezideratele (uneori, ce-i drept, destul de naive sau de sforăitoare) ale noului curent lansat de Ianuș și Crudu.

Așadar, fie că este o punere în practică a „soluțiilor” (destul de prolixe) cu care vine Crudu în „Prima anexă” a „Manifestului”, fie că precedă scrierea acestui text „teoretic” ce își propunea să revoluționeze poezia românească (și, de ce să nu recunoaștem, a avut o forță de ruptură apreciabilă), strigătele de sub apă marchează un moment în istoria acestei mișcări neoavangardiste de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, anticipând o parte substanțială din explorările a ceea ce avea să fie numit, la grămadă și fără prea multe nuanțe, „poezia generației 2000”.

Poem despre singurătate și despre pierdere, despre nostalgie ca „pușcărie” existențială, despre înstrăinare, disperare și rătăcire perpetuă, strigătele de sub apă este, de fapt, un monolog ce anunță cariera de dramaturg a lui Crudu (poate mai cunoscut, din 2001 încoace, în această ipostază), dar și disponibilitatea confesivă, febricitatea și tensiunile mocnite care vor caracteriza volumele sale ulterioare. Adresat unei femei a cărei absență e sursa deznădejdii și a angoasei, poemul apare azi ca o etapă intermediară între primele trei cărți de poezie ale lui Crudu și pooooooooooate (2004), în care, s-a spus, este asumată pe deplin și verificată „metoda” fracturistă („Realitatea există dincolo de concepte şi etichete. Noţiunile şi obiectele sunt nişte obstacole în calea receptării şi cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacţii”, scria Crudu din ipostaza de teoretician al noului curent).

Fără a fi atât de bine montat ca volumul din 2004, strigătele de sub apă beneficiază totuși de circumstanța atenuantă că este una dintre primele încercări de închegare a unei noi poetici. Așa încât, când nu e prea „sincer” sau de-a dreptul patetic („eu – un om căruia bubele îi cresc/ direct pe haine, direct pe/ cămaşă, direct pe sacou, direct/ în buzunarele de la blugi, direct/ în buzunarele din spate.// am strigat./ am vrut foarte tare să strig în/ 1992 şi nu am fost în stare în/ 1992 n-am îndrăznit.// numai tristețea ca un/ cleşte în creier îmi/ smulgea la suprafață din/ apele tulburi ale mării o/ fotografie de-a ta”), când nu pare să adune tot felul de aluviuni semantice într-o albie cam prea îngustă, poemul lui Crudu e alert și emoționant, mai ales în ultima parte, unde se simte un efort de concentrare a unei materii textuale care până acolo părea că se împrăștie în toate direcțiile. Astfel, ultimele pagini ale plachetei amintesc de câteva dintre cele mai triste și mai frumoase poezii din Ioana Maria a lui Bogza sau de puritatea tinerilor poeți ai „generației războiului”: „nu pot zâmbi. nu pot râde. nu pot spune/ un cuvânt./ voi râde în hohote şi voi striga// tu eşti aici.// tu eşti aici.// iar eu nu mai sunt aici.// şi voi fi fericit.// şi lumea va râdea şi în/ oraş va începe o mare/ sărbătoare.// (…) acum pe străzi mai tot timpul e întuneric.// acum direcția noastră depinde de/ cum bate vântul.// încotro bate vântul, încolo/ o luăm şi noi. încotro bate/ vântul?// noi am cunoscut tristețea în/ totalitatea ei.// noi am cunoscut-o foarte bine./ atât de bine că ne-am/ despărțit.// de aia ne-am despărțit.// dar de la asta nimic nu s-a schimbat./ nimic…” 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe