„Cartea junglei” – varianta multiculturală

Angelo Mitchievici Publicat la: 26-04-2016

„Zootopia”, cu animația lui Walt Disney și regia lui Rich Moore, Jared Bush și Byron Howard, nu este o utopie, deși are aproape toate datele ei, ci mai degrabă o parabolă a societății multiculturale americane. De aceea, o parte dintre criticii americani văd în acest film al companiei care l-a produs pe Donald Duck un manifest anti-Donald Trump.

 

Despre ce este vorba? Despre o metropolă, Zootropolis, în care toate animalele conviețuiesc armonios, ierbivore și carnivore, îmbrăcate, adică civilizate, după ce milenii întregi au fost despărțite de domnia instinctului. Ce reprezintă animalele în această parabolă? Diferențele care pot fi armonizate numai prin civilizație și, implicit, prin domnia legii. Nu întâmplător, eroul principal este un iepure care vrea să devină – și chiar devine – polițist, post rezervat, așa cum ne putem imagina, prădătorilor de altădată, musculoși agili și cu o doză atavică de violență convertită civic în justiție și protecție a cetățenilor.

Polițiștii trebuie să acopere douăsprezece districte, fiecare cu specificul lui (să nu uităm, animalele nu au aceeași mărime și trăiesc în medii diferite). Cartiere sau spații precum Tundratown și Sahara Square evocă eteroclitul multiculturalității, pentru că Zootropolis adăpostește de toate. Însă, indiferent de ambient, zgârie-norii se înalță triumfători deasupra cerului în locul arborilor seculari. Judy Hopps, iepurele care își depășește condiția – ce poate fi mai american decât acest iepure self made? –, urmează Academia de Poliție și devine primul din promoția sa, primind cea mai de jos încadrare, supraveghetor de trafic, adică un simplu colector de amenzi. O oportunitate îi oferă șansa de a ancheta unul dintre cele paisprezece cazuri de dispariție a unor animale, misiune în care cooptează un vulpoi uns cu toate alifiile, Gideon Gray, o altă încarnare a smart boy-lui metropolitan. Onestitatea întruchipată de iepurele agil și corupția soft de expresie vulpească se transformă într-un aliaj foarte rezistent și suplu, care penetrează undergroundul zoologic, pentru că jungla persistă în forme eufemizate.

Animalele dispărute, cetățenii domestici ai lumii noi au redevenit sălbatice, ceea ce conduce la o concluzie pripită din partea iepurelui, îmbrățișată de presă și care generează un val de anxietate. Întoarcerea refulatului? Cazuri de atavism? Sau nimic altceva decât chemarea străbunilor din ADN-ul vociferant al vechilor deprinderi jurasice? Prădătorii de altădată sunt în minoritate – deci să îi protejăm! – dar și în posturi-cheie – nota bene, leul este primar! –, deci să le mai tăiem puțin coada! Animalele Zootopiei vorbesc politically correct și nu se mănâncă între ele mai mult decât ar face-o angajații unei corporații, pentru că darwinistul survival of the fittest a supraviețuit în formele tolerate și sublimate capitalist ale concurenței acerbe, iar majoritatea angajaților beneficiază de un killer instinct intact, utilizat în vederea promovării. Și aici îți trebuie abilități ca să răzbați dacă ești iepure – morcov scrie pe tine! –, să te descurci dacă ești vulpoi, iar funcționarii nu sunt întotdeauna ce par a fi, oi pioase, submisive și muncitoare până la epuizare în slujba leilor corporatiști, ci, din când în când, și politicieni abili, precum complotista oaie mioapă, Bellwether.

Sloganul zootopic este următorul: „Oricine poate fi orice!”. Filmul nu-l dezminte, cu toate relativizările pe care le punctează dificultățile de etapă. Simbol al fricii ancestrale, iepurele ajunge polițist, expresie a vicleniei pe care o profesează fie în basm, fie în fabulă, fără a exclude animația; vulpoiul traumatizat în copilărie de discriminare pe baze rasiale devine la rândul său polițist de nădejde. Iată, un laș poate fi curajul în persoană, iar un escroc emerit poate deveni o încarnare a justiției. Oricine poate fi orice!

Teoria periculoasă a unei tradiții îndepărtate, arhaice, care postulează hobbesian că niciodată sălbăticia nu dispare, iar că segregarea pe bază de opțiuni de meniu care-i include pe o parte dintre cetățenii junglei primordiale pe lista de bucate ale celorlalți nu poate fi depășită, creează o primejdioasă întorsătură politică. Utopia poate deveni una revoluționară, întorcându-i pe cei mulți și slabi, adică vegetarieni, împotriva celei mai avantajate minorități, prădătorii de clasă, trecuți acum, prin civilizație, la un regim bogat în vitamine și verdețuri. Însă, în Zootropolisul capitalist, așa ceva nu are voie să se întâmple, așa că o găselniță rezolvă totul. Animalele nu sunt sălbatice, nu recuperează după un post prelungit, ci au consumat o plantă psihotropă care le-a transformat în bestiile de odinioară, ceva similar vacii nebune, doar că trecător. Misiunea polițistului curajos este să le aducă în sânul marii familii capitaliste, unde pot prospera laolaltă, consumându-se concurențial pentru o lume construită pe superlativul leibnizian drept cea mai bună dintre cele posibile. Prin urmare, în Zootopia nu există ură de rasă sau de specie. Aici, o fi concurența mare, dar binele învinge și sunt șanse egale pentru toți. În afara acestui „mare adevăr” se află garnitura ironică a unor aluzii la The Godfather, la Training Day, la criza generată de Lemming Brothers Bank, care pompează puțin roșu polemic în obrajii umflați ai visului american.

Spre deosebire de animațiile oferite de Pixar și Studio Ghibli, Walt Disney rămâne un stâlp al conformismului ideologic, ceea ce înseamnă că se adresează în continuare și preponderent copiilor, indiferent de vârstă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral