Fascinația actului gratuit

Simona Preda Publicat la: 26-04-2016

Conceptul de dreptate reprezintă în sine un principiu moral și juridic ce presupune echitate, respectarea și recunoașterea unor drepturi. În Republica (cartea a doua din Dialogurile platoniciene), mai exact, în „Inelul lui Gyges”, originea dreptății e considerată a fi situată între aceste două extreme: cea „bună” – să faci rău și să nu plătești pentru asta –, respectiv cea „rea” – să înduri nedreptatea și, evident, să nu te răzbuni.

 

Conform tezei fin speculate de personajele dialogului, în mod special de Glaucon, se poate afirma că dreptatea este definită, în fond, mai degrabă prin comparație și prin lipsă, reprezentând în sine o slăbiciune, o imposibilitate, o neputință. O demonstrează în text chiar construcțiile logice, de tipul „cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinței de a face nedreptăți”. Evident, sunt multe interogații ce derivă de aici, printre care una ar putea suna astfel: să fie oare comportamentul drept, moral doar consecința fricii de sancțiune? Vrăjit însă de miză, Glaucon își construiește mai departe teza, susținând că dreapta conduită este rezervată exclusiv celor slabi, incapabili de a săvârși nedreptăți. Speculațiile sunt numeroase. De exemplu, consecința firească a unei asemenea afirmații ar fi că virtutea își pierde sensul și devine marca slăbiciunii, a incapacității: „iar dacă cineva, stăpân pe atare puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăți și nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei care îl vor cunoaște omul cel mai nenorocit și mai neghiob”. Așadar Glaucon încearcă să îi demonstreze lui Socrate că orice om ar acționa nedrept dacă nu ar exista pedeapsa. Spre sfârșitul dialogului intervine evident argumentul platonician ce restabilește ordinea și postulează ideea conform căreia, deși eminamente seducătoare, conduita nedreaptă și imorală duce la pierderea sufletului și la izolare.

Cum una dintre virtuțile textelor filosofice este reinventarea, reactualizarea tezelor în funcție de prezent și resemnificarea faptelor într-o nouă lumină, fac un arc peste timp și situez discuția câteva secole mai târziu, într-un compartiment de tren în care șarmantul Lafcadio Wluiki (personajul lui Gide din Pivnițele Vaticanului) trece printr-un intens monolog interior: „Cine să mă vadă (…) portiera s-ar deschide dintr-odată și el s-ar prăbuși cu fața înainte; ar fi de ajuns să-l împing ușor; ar cădea în noapte ca o masă informă, nici măcar nu s-ar auzi vreun strigăt… Cine ar putea să afle? (…) Nu atât evenimentele îmi ațâță curiozitatea, cât propria mea comportare. Te poți crede în stare de orice, dar, când trebuie să treci la faptă, dai înapoi… Ce mare este distanța dintre imaginație și faptă! (…) E mai ușor decât aș fi crezut. Dacă pot să număr până la doisprezece fără să mă grăbesc, înainte de a vedea vreo lumină pe câmp, tipul e salvat. Încep: unu, doi, trei, patru (rar! rar!), cinci, șase, șapte, opt, nouă… zece. Iată o lumină!”. Bietul și firavul Amédée Fleurissoire este împins afară din tren noaptea, aparent fără nici un motiv (să fie oare urâțenia, bătrânețea, incapacitatea de a fixa comutatorul becului, ghinionul ca trenul să treacă printr-o zonă pustie, dispoziția și predispoziția specială a lui Lafcadio? Nu vom ști niciodată. Considerăm actul ca fiind gratuit, respectiv dezinteresat, născut din sine, fără scop!), iar singurul regret al protagonistului este durerea provocată de zgârietura victimei. Care este sursa seducției care a atras de-a lungul timpului deopotrivă filosofii și scriitorii și i-au făcut să scrie, să gândească și să problematizeze în jurul actului gratuit? Să fie nașterea sa în urma îndoielii, a contradicției, a unei lupte, a unei victorii a răului (sau a binelui) asupra opusului? Sunt oare ambiguitatea și atemporalitatea sa sursele atracției? Capacitatea sa extraordinară de a se plasa elegant în contexte ce recheamă dihotomiile? Sau poate susceptibilitatea sa de a plonja facil în motiv literar? Vorbim despre un act gratuit atât timp cât, aprioric, există discernământ? Se naște el în conștiință ca un început prim, determinat de însăși dorința de a efectua un act gratuit, de a comite o evaziune din comportamentul obișnuit?

Cu siguranță este o discuție într-un cu totul alt registru, care implică inclusiv liberul arbitru, iluzia libertății, etica de tip Spinoza și mobilurile inconștiente de sorginte psihanalitică. Indiferent însă de câmpul analizei și de amploarea demonstrației și fie că ne referim la Platon sau la Gide, nu-i putem nega actului gratuit continua sa fascinație.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral