Trei flori

Teodora Manea Publicat la: 26-04-2016

Când m-am apucat serios de poezie, am aflat că unele cuvinte au fost atât de folosite, încât arată ca niște tricouri lingvistice lăbărțate, golite de orice putere sugestivă, de orice forță de a crea imagini. Lumea a scris atâtea cântecele despre floricele, dragoste, păsărele, inimioare, încât au ajuns banale și decolorate. Desigur, punerea lor în contexte inedite mai poate salva ceva, cum ar fi florile de mucegai. Dar, în genere, aș evita să scriu despre flori, pentru a nu cădea în banalitate sau convenționalitate.

 

Ca gest de recunoaștere socială sau de mulțumire, buchetele standard au ajuns și ele să grăiască destul de puțin, deși prețul sau magazinele scumpe par că recuperează ceva din mesaj. O prietenă mi-a spus odată, căutând un buchet pentru o zi de naștere: „Garoafele arată ca niște neveste de colonei!”. Le-am văzut imediat și m-a umplut râsul: da, țepene, cu părul disciplinat de permanent și fixativ. Adaptând la epoca actuală, probabil că unele crizanteme colorate cu cerneală albastră sau verde arată ca niște neveste de becalizi teleportați social de consumerismul grețos.

Dar mă opresc aici cu deconstrucția simbolurilor florale. Am să scriu despre flori care au avut și au pentru mine un sens special. Atunci când le văd, ele au puterea de a mă arunca imediat în cutia mea cu amintiri. Un ghiocel, o zambilă, un crin. Cum spuneam, sună atât de banal…

„Iar ai adus doar trei ghiocei în casă?! Or să moară puii-n ouă! Știi foarte bine că mai bine nu-i aduci deloc, decât să aduci așa de puțini!” spunea bunica. Mă întristam. Știam că nu mai era nimic de făcut, că gestul meu idiot de a pune câțiva ghiocei într-un păhărel de țuică în mijlocul mesei va omorî puii în ouăle de sub cloșcă. Pentru bunica, lumea era pătrunsă și țesută din legături magice, iar magic nu însemna aproape niciodată ceva frumos. Cel mai adesea, erau reguli care, odată încălcate, produceau dezastre. În adolescență, le-am privit pentru o vreme pe toate ca pe niște superstiții enervante. „Nu se coase vinerea!” „Pune sare pe laptele care a dat în foc, altfel se îmbolnăvește vaca!” „Nu te uita în oglindă când mănânci, pentru că îți mănânci mințile!” Apoi am înțeles că felul ei de a genera sensuri și semnificații nu este mai puțin îndreptățit decât oricare alte încercări de a explica lumea.

Mai târziu, ghioceii au devenit un simbol al mâinilor înghețate, al sărăciei care aducea copiii zgribuliți să vândă ghiocei și albăstrele pe lângă universitate. Am încercat să plantez ghiocei în grădină, dar pământul englez, aerul, marea sau ploile, ceva nu le-a plăcut. Și, cum aici nu este zăpadă, existența lor simbolică a devenit și ea fragilă: e greu de spus când este timpul lor, în diluarea cultural-geografică ce șterge limita frigului și a iernii, cojoacele Dochiei, înnoirea anului sau mărțișorul. În locul lor, în martie, aici înfloresc zambilele și narcisele galbene.

Unchiul Titi venea de la servici, se schimba și mergea să ude zambilele. Grădina se umplea de florile mov-albăstrui, iar parfumul lor ne făcea să stăm seara pe terasă tăcuți și să le mirosim. Își punea mereu în cameră câteva căni cu zambile, iar ele îi făcea încăperea cea mai frumoasă din casa veche. Îmi plăcea să mă uit la fotografiile vechi, cu el în corul CFR-ului, cu echipa locală de fotbal, cu frații lui în școala primară. Avea sticluțe colorate cu ulei de păr și îi plăcea să croiască haine în timpul liber. Nu se căsătorise niciodată. Explicația bunicii era că, la naștere, moașa îi răsucise piciorul și, șchiop fiind, nu l-a luat nimeni de bărbat. După ce a ieșit la pensie, unchiul Titi a paralizat. A zăcut în camera lui timp de 15 ani. Chiar dacă primăvara îi aduceam mereu căni cu zambile, camera lui a fost un spațiu al chinului, bolii și descompunerii. De fiecare dată când le văd, ele mă aduc cu gândul înapoi, cu el de mână, mergând la pescuit, la frizer sau la Constanța, ca să o vedem pe mama. Sau la serile când ne citea din cartea galbenă și groasă cu Povești, povestiri și amintiri de Ion Creangă. Preferata noastră era „Ivan Turbincă”. Nu am reușit să îmblânzim moartea, care s-a strecurat mai departe printre flori, mâncându-le pe cele mai fragede.

Sorin a murit în iunie. Era în clasa întâi. Eu eram într-a treia și lumea uitase de mine la înmormântare. Am plâns până când nu am mai putut deschide ochii. Cineva m-a găsit și a spus: „Ia copilul ăsta de aici, că nu se mai oprește din plâns!”. Dar cum aș fi putut să mă opresc? Era singurul meu verișor, iar cu câteva săptămâni înainte ne jucaserăm sub același cireș. Sicriul lui mic stătea la umbra cireșului, iar boabele dulci se legănau deasupra, inutile. Se copseseră prea târziu pentru el. Buzele lui erau vinete, neclintite, iar genele lungi și delicat întoarse aruncau umbre pe fața de aceeași culoare alb-gălbuie, cerată, ca a cireșelor. Au venit copiii din clasa lui și toți ceilalți din sat. Era vremea crinilor albi, iar ei aveau în mâini florile lungi și minunate. Le-au pus timid în dric lângă sicriu, iar moartea mirosea a flori și a cireșe albe. Nu puteam să înțeleg cum poate muri cineva așa de devreme. Totul era absurd. Murise în salvare, în drum spre spital, în brațele mamei lui. Nu-mi puteam imagina că mătușii și unchiului meu li se vor usca vreodată ochii, cum ne vor privi crescând și mergând la școli. Mătușa era învățătoare la școala din sat. Cum va mai putea întâlni copii de opt ani, pe care să-i învețe și să-i iubească? Știam că viața se oprise pentru ei, iar singurul lor copil, pierdut în marea de crini albi, nu va lăsa nimic din ei neîntors, nerăsucit, nesfărâmat. De atunci, urăsc crinii. Pentru mine, ei miros a sfârșit, a moarte. Când îi văd, îmi amintesc mereu de frica de a-ți pierde copilul, de moartea care mănâncă mlădițele verzi.

Florile ar trebui să aducă bucurie, să pună culoare pe mese, să decoreze spații, rochii sau cosițe. Cel mai adesea, reușesc să facă asta, dar semnificațiile lor sunt departe de a rămâne mereu pozitive. După câțiva ani, am observat că recreez în grădina mea englezească grădina bunicii: crai și crăițe, mâna-Maicii-Domnului, coada-mielului, regina-nopții, nalbe, liliac, zambile albastre și lalele pestrițe, bujori, floarea-Paștelui. Am înțeles un lucru la fel de straniu: viața de adult este, în adâncimile ei, o încercare de a salva și recupera într-un fel copilăria.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe