Căderea în dizgrație

Mioara Anton Publicat la: 26-04-2016

La sfârșitul anilor ’50, o nouă stea începea să se afirme în cinematografia românească. Lica Gheorghiu, fiica preferată a lui Gheorghiu-Dej, visa să devină o mare actriță. Aspirațiile sale nu erau singulare în epocă. Mitzura Arghezi fusese la rându-i frământată de ambiția de a se impune în lumea celei de-a șaptea arte. Cele două aveau în comun lipsa de talent și prestigiul părinților, care înduplecau regizorii să le ofere rolurile mult râvnite.

 

Cariera cinematografică a Licăi Gheorghiu a fost de scurtă durată. Exceptând două filme care au rămas în istoria filmului românesc prin străduința regizorilor Mircea Drăgan și Lucian Bratu, Lupeni 29 (1962), respectiv Tudor (1963), Lica Gheorghiu și-a jucat rolul vieții dincolo de platourile de filmare. Căsătorită inițial cu Marcel Popescu, care a deținut pentru câțiva ani portofoliul Ministerului Comerțului, a divorțat de acesta în urma pasiunii mistuitoare pe care a făcut-o pentru medicul Gheorghe Plăcințeanu. Intervenția lui Gheorghiu-Dej, prin brațul invizibil al Securității, a pus capăt nu numai poveștii de dragoste, ci și vieții lui Plăcințeanu, care a fost condamnat în 1959, după un simulacru de proces, pentru „complicitate la speculă”, fiind trimis să-și ispășească pedeapsa la închisoarea Râmnicu Sărat, unde avea să se stingă doi ani mai târziu. Viața și-a continuat cursul, iar Lica Gheorghiu s-a recăsătorit cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii „Steagul Roșu” din Brașov.

Cariera sa artistică intrase în declin, iar moartea lui Gheorghiu-Dej (în martie 1965) i-a accelerat alunecarea într-un con de umbră. Prezența lui Ceaușescu în fruntea partidului s-a dovedit a nu fi de bun augur pentru Lica Gheorghiu. Mai mult, un control medical scosese la iveală faptul că se îmbolnăvise de cancer. Începea o lungă perioadă de suferință, dar și de umilință, încercând să-l sensibilizeze pe Ceaușescu să-i înlesnească plecarea în străinătate pentru tratarea bolii. În mai 1972, îi solicita acestuia o audiență, invocând „probleme vitale, strict personale, care nu pot fi discutate cu altcineva”. Lica încercase în mai multe rânduri să obțină o întrevedere cu liderul partidului. La șapte ani de la dispariția lui Gheorghiu-Dej, îi era greu să înțeleagă motivele refuzului lui Ceaușescu de a o asculta: „Mă văd silită să pun următoarea întrebare: dacă celui care a suferit ani de temniță grea pe timpul burgheziei alături de tatăl meu, împărtășind și realizând aceleași idei, nu mă poate primi după șapte ani, atunci cui să mă adresez?”. Fără să detalieze motivele care o sileau să insiste, Lica Gheorghiu a încercat să-l convingă pe Ceaușescu să-i acorde câteva minute: „Vă adresez această cerere plină de emoție și disperare cu rugămintea să reflectați și să mă înțelegeți că nu am la cine mă adresa în problemele mele strict personale în afară de dumneavoastră”.

Era începutul unui șir de scrisori la care Ceaușescu a rămas surd. Starea ei de sănătate a continuat să se înrăutățească, iar la 7 noiembrie 1973 solicita din nou permisiunea de a pleca în străinătate la tratament. Între timp, partidul îi tăiase și alocația lunară de care beneficiase după moartea lui Gheorghiu-Dej. Din cuprinsul scrisorii reieșea că Ceaușescu o primise în audiență la începutul anului, dar, în ciuda asigurărilor primite, situația sa nu se îmbunătățise. Lica Gheorghiu punea tăcerea apăsătoare a secretarului general pe seama zvonurilor răuvoitoare care circulau în anumite cercuri ale puterii și care o discreditaseră pe nedrept: „Iată de ce, cunoscându-i pe tovarășii de luptă ai tatălui meu, printre care v-ați numărat timp de peste 20 de ani, nu pot înțelege cum aceiași oameni nu găsesc astăzi, într-un moment de cumpănă al vieții mele, capacitatea de a mă sprijini și mă întreb cum ar fi procedat Gheorghe Gheorghiu-Dej într-o situație asemănătoare”. După încă un an, situația era neschimbată. Pe lângă suferințele fizice cauzate de stadiul avansat al bolii, Lica invoca și suferința morală, provocată de indiferența conducerii partidului: „Este o suferință morală pentru mine să constat că omul care a trăit atâta vreme alături de tatăl meu, același om care cu ani în urmă a fost unul dintre cei care mi-au dat recomandarea de a deveni membră a partidului, nu-și găsește acum timpul necesar, printre multiplele sale preocupări, neputând, din funcțiile de răspundere ce i-au fost încredințate, spre a rezolva o dată pentru totdeauna situația familiei fostului său tovarăș de luptă și de idei”.

Secretarul general a rămas impasibil la toate apelurile venite din partea familiei Gheorghiu, iar Lica avea să se stingă în martie 1987. Potrivit unei scrisori difuzate la Radio Europa Liberă, funeraliile Licăi Gheorghiu au atras foarte mulți oameni, prezența lor fiind interpretată ca un mesaj pe care Gheorghiu-Dej l-a transmis succesorului său dincolo de mausoleu.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe