„Cronica unei morți anunțate”, varianta Răzvan Voiculescu

Adina Scutelnicu Publicat la: 26-04-2016

Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Copenhaga, unde a studiat Fotografie și Design, Răzvan Voiculescu este un personaj aparte în peisajul fotografiei românești. S-a născut în București, dar imediat după terminarea liceului a plecat din țară – a „fugit”, după cum afirmă. A studiat în Danemarca și Statele Unite, iar în 1995 a decis să se întoarcă în România. Din 1998 a realizat mai multe scurtmetraje și nu mai puțin de 14 albume de fotografie dedicate aproape toate țării natale, cel mai recent purtând titlul Dor de ROST. Imaginile acestui album, produsul a doi ani de muncă și umblătură, redau o lume care, paradoxal, deși arată cât se poate de vie, cu personaje pline de duh, măiestrie și pasiune, este în agonie. Este lumea muribundă a vechilor tradiții și meșteșuguri – multe deja cu nume de basm românesc –, inclusă clișeistic, până la tocirea sensului, în „adevărata lume a satelor”. În spatele paradelor de vorbe alese și îngâmfări ocazionale, „adevăratele valori românești” mor. Generațiile viitoare n-or să mai știe decât din povești ce este o socăciță sau un văsar, un țest sau un joagăr. Regretabil este că, așa cum spune Răzvan Voiculescu, satul românesc „moare urât”, sufocat de prost-gust și incultură. De indiferență, demagogie și ipocrizie.

 

„Am început să călătoresc pur și simplu scotocind după aceste personaje. Mi-am dorit să le găsesc și le-am numit «păstrători de rost», pe care mi i-am imaginat ca fiind oameni care încă mai trăiesc în spiritul satului românesc tradițional, cu anotimpurile, credința și ritmul zilelor de altădată” (Răzvan Voiculescu).

 

Artistul

 

Răzvan Voiculescu s-a născut și a crescut în Bucureștiul vechi, distrus de viziunea arhitecturală comunistă, pe strada Știrbei Vodă. A urmat Grădinița, Școala și Liceul German. Imediat după absolvire, a părăsit România din considerente politice. În studenție, tatăl său a făcut câteva luni de închisoare pentru că, în ’47, la abdicarea Regelui, a ieșit în stradă și a strigat: „Nu se poate!”. Bătut cu sălbăticie, fostul student și-a învățat fiul la ce să se aștepte din partea regimului și i-a insuflat alte idei decât cele comuniste. „Am fost crescut în ideea de a mă exprima liber, de a-mi alege singur viața. Ce să alegi în anii ’70-’80? Să trăiești, cum anticipam noi, într-o dinastie comunistă? Am ales să plec din țară”, mărturisește artistul. A terminat specializarea Fotografie și Design la Institutul de Arte Plastice din centrul cultural al regatului danez, apoi, la sfârșitul anilor ’80, și-a completat educația artistică la New York, unde s-a specializat în Fotografie. La câțiva ani după ce regimul care l-a alungat în bejenie ideologică a căzut, Răzvan Voiculescu s-a întors acasă. A lăsat o Românie à la Escher și a găsit o Românie confuză, într-o dinamică browniană. O Românie pe care a început s-o vadă acum vreo 16 ani prin obiectivul aparatului. A fotografiat și a grupat în albume peisaje – Dobrogea. Începutul lumii, România în fotografii (ne)convenționale, Captive Dreams –, oameni – Ținuta umilă a splendorii, Inner Lights –, arhitectură – Sibiu. De veghe prin Cetate, Iași. De vorbă cu timpul – și încă găsește de spus povești vizuale despre țara sa.

După mii de fotografii, se autopercepe atât ca fotograf figurativ, prin scoaterea din context a personajului, a obiectului și prin folosirea unor subiecte reale pentru crearea unor lumi paralele, cât și conceptual, identificând ideea în realitatea imediată. „Figurativul totuși este cel care-ți permite să plutești și să-ți imaginezi ceea ce inspiră. Fotograful nu este decât un pictor impresionist netalentat, ce are harul de a descoperi imagini din realitatea imediată și a le plasa prin modul de realizare într-un context pe care îl alege. Sigur, această realizare este bine să fie susținută și de o școală bună de fotografie, care să-l ajute să își rafineze posibilitatea interpretărilor”, susține Răzvan Voiculescu. El crede că, pentru a fi artist, un fotograf trebuie să aibă exercițiul permanent al încadrării, fără aparat, și al capacității realizării imaginii în două dimensiuni. „Imaginea tridimensională este o capcană. Una dintre marile probleme ale imaginilor nereușite este că tridimensionalul conține și starea de spirit, mirosul, senzația, sunetul și dinamica, pe care este greu să le «traduci» într-un bidimensional de calitate.”

 

„Lumea asta-i cum o vezi

La nime’ să nu te-ncrezi”

 

În introducerea celui mai recent album al său, Dor de ROST, Răzvan Voiculescu zice așa: „Se spune că, atunci când ne naștem, uităm tot ce era esențial de știut. Și-apoi ne ia o viață întreagă să le-nvățăm din nou”. Imaginile din acest album, mai spune autorul, nu sunt decât o colecție de căutări ale rostului românesc, rost pe care l-a găsit la păstrători: „Cunoscându-i pe ei, am început să mă recunosc pe mine. Câteodată într-o vorbă pe care mi-au spus-o, altădată într-un gest, de multe ori chiar și-ntr-o tăcere. Și nu de puține ori într-un blid aburind”. Păstrătorii de rost sunt acei puțini oameni care au supraviețuit, cu meșteșugurile, tradițiile și modul lor de viață, în România mileniului al III-lea. Sunt acei oameni care au sens în sintagma „Românul este ospitalier” sau „Românul s-a născut poet”, expresii auzite și răs-auzite, dar poate niciodată acceptate sau aprobate de unii dintre noi. Există, dar sunt puțini și emoționant de bătrâni. Și par singuri. Lumea, așa cum au știut-o ei, a dispărut. Cu greu își mai găsesc rostul într-o lume nouă, în care nu mai este nevoie să te muncești să țeși o perdea când poți s-o cumperi, când nu mai e nevoie de dogari, cu atâtea butoaie din plastic… Oamenii noi par să nu mai aibă nevoie de ei, de coșărcile, morile, oalele sau concepțiile lor domoale despre viață. Nu mai interesează pe nimeni să învețe să facă potcovărie sau acoperișuri din stuf. Meșteșugurile vechi mor înăbușite de noile deprinderi și tehnologii. Oamenii noi se leapădă de rosturile vechi înainte de a le învăța pe cele actuale. La țară, trăiesc în case stridente, eclectice, poartă căciuli de miel și blugi. Unii trăiesc în orașe și cresc găini pe sau între blocuri. Ospitalitatea și-a pierdut sensul, iar în cartierele zgomotoase și înghesuite din zonele urbane poate stârni suspiciune. Cum să primești o plăcintă sau un măr de la un străin?! De Crăciun și de Paște, circulă tot felul de mesaje impersonale și reci. Mesele sunt de cele mai multe ori pline, dar sărbătorile și-au pierdut misterul, legăturile cu spiritualitatea și credința. Copiii au uitat cum să se joace între ei.

În toată zarva unei lumi care aleargă după bani, statut social și câte și mai câte, în chinurile adaptării, dacă ai răgazul să te oprești o vreme și să-i cauți, încă mai pot fi găsiți. Răzvan Voiculescu i-a găsit și i-a adus printre noi și în Dor de ROST. Trăiesc într-o lume ciudată, înconjurați de uneltele neobișnuite alte unor meșteșuguri bizare și vorbesc o limbă stranie, a unei filosofii necunoscute, pe care s-ar putea să o recunoști dacă stai să-i asculți cu inima, și nu cu urechile. Sunt, cum le-a zis Răzvan Voiculescu, păstrătorii de rost.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe