Participăm?

Dragoș Dascălu Publicat la: 26-04-2016

„Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală (…), funcțională (…), prospectivă (…), democratică, asigurând participarea populației și a reprezentanților ei politici la adoptarea deciziilor” (extras din Legea Urbanismului). O frază dintr-o lege europeană care își propune să asigure o dezvoltare durabilă, prin care cetățenii nu își exprimă doar acordul sau dezacordul față de un proiect, ci îl influențează, impunându-și măcar parțial propriile dorințe asupra acestuia. Din păcate, este singura frază în care apare cuvântul participare în practica urbană din România.

 

Atunci când vine vorba despre planurile urbanistice generale, zonale sau de detaliu, cele care modifică (uneori radical) mediul în care trăim, procedura legală nu vorbește despre participare, ci despre consultare. Iar aceasta produce efecte doar dacă deținătorii puterii doresc acest lucru.

În cazul consultării, individul este auzit, are dreptul de a vorbi, dar nu are nici o siguranță că părerea acestuia va fi luată în calcul și că statu-quo-ul va fi schimbat. „Când deținătorii puterii restricționează ideile locuitorilor doar la acest nivel, participarea rămâne doar ca un ritual de aranjare a vitrinei (…). Ceea ce reușesc cetățenii în această activitate este că pot spune că au participat. Și ceea ce reușesc deținătorii puterii este proba că au făcut demersuri pentru implicarea cetățenilor”, ne spune Sherry Arnstein, una dintre figurile centrale ale studiului participării în mediul urban în anii ’60-’70.

În practică, lucrurile stau însă mult mai rău. Deținătorii puterii controlează uneltele de consultare, mediul acesteia și chiar spațiul în care se produce. Cetățeanul este forțat să joace pe terenul celuilalt. Există cazuri în care procedura nu se organizează sau se face în așa fel încât publicul să nu afle despre ea. Scrisorile care anunță vecinii despre procedura de consultare ajung târziu. Uneori, după ce s-a încheiat procedura de consultare. Pe holul Primăriei sunt expuse planșe în locuri greu accesibile. Mai mult, sunt expuse planuri și memorii elaborate de experți într-un limbaj de specialitate, făcându-le foarte greu accesibile celor din afara profesiei. Iar atunci când cetățenii ajung în dezbaterea publică a proiectului în cadrul Consiliului Local sau al Comisiilor de amenajare a teritoriului (dacă acestea există), se încearcă o formă de manipulare sau de terapie cu aceștia. Adică sunt convinși de către specialiști că soluția prezentată e cea mai bună pentru ei.

Participarea cetățenilor nu duce la orașe perfecte. Procedurile aplicate în alte părți pot fi criticate sau contestate. La noi însă, participarea despre care vorbește Legea urbanismului este încă foarte departe de modul în care ne sunt modelate orașele. În România, acest lucru se întâmplă autoritar, chiar despotic. Dar dacă participarea ar fi, să zicem, impusă de sus în jos, ar fi oare capabili administrațiile și urbaniștii să o pună în practică?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral