Gherguț al III-lea

Cosmin Ciotloș Publicat la: 26-04-2016

Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Laurențiu Ulici întâmpina debutul lui Sorin Gherguț cu o sintagmă care avea să facă, în felul ei, carieră. Nou-venitul în poezie s-ar fi aflat, scria criticul, sub umbra a două zeități tutelare: Mitică și Hyperion. Giumbușlucarul își dădea astfel mâna cu stoicul abstras, clovnul se preta la exerciții de mare risc.

 

Am pus pentru prima dată la îndoială precizia acestei încadrări în 2011, când, în cea de-a doua carte a lui Gherguț, Orice. Uverturi & reziduuri, nu mai regăseam în chip spontan aceste coordonate, iar a umbla cu tot dinadinsul după urmele lor mi se părea o chestiune de tot secundară în raport cu uriașul efort existențial (și cerebral) la care se preta poetul. Era ca și cum ai compara jocul de șah cu cel de table. Amândouă au același suport, e drept, e de-ajuns să-l întorci de pe-o parte pe alta, iar tâmplăria nu diferă. Dar diferă tot restul. Absolut tot. Așa încât, dacă e să vorbim despre larii și penații noului Sorin Gherguț, cel care publică la Editura Vellant volumul Trei, cred că binomul propus de Ulici trebuie abandonat ca fiind simplist. Altele sunt, după mine, perechile cărora li se încredințează în unghi spiritual poemele de aici. Aș zice Athanasius Kircher și Sfântul Augustin sau Bertrand Russell și Kafka și așa mai departe. Lista poate fi completată fără dificultăți.

Asta pentru că e trivial și inadecvat să tratăm figurile de limbaj dezvoltate de Gherguț drept calambururi. Registrul lor e infinit mai larg, iar regimul de funcționare, infinit mai înalt. Dau o singură mostră, suficientă, cred, pentru a proba faptul că nu cu șotii boeme (și nici cu pastișe lesnicioase) avem de-a face: „Son, care e the next best (fuckin’) thing/ după dreptate? Arbitrariul, tată// (i-a spus un jude altuia odată)// son, care e the next best fuckinʼ thing/ după amor? după dreptate?// a) să vin, să văd, să vin, să văd, să-nving/ b) să văd Veneția, și pormă să mă sting// son, care-i the best next fuckin’ thing/ după ființă? timpul? – cel probabil, poate” (p. 59). Sunt cel puțin cinci surse culturale care ar merita adnotate aici și alte câteva trucuri retorice de efect. Inventarul e aproape nelimitat. De la rimele interne la cele rarisime (ego/înțeleg o) și chiar lipogramatice („și barba pe tricou lui Che/ nu vreți să-i crească, dacă s-ar pute”) la sonete duble, în care-și plânge cabotin neputința de a deveni un sonetist cumsecade, la limericks și holorime și până la, în fine, mici artificii de self-promoting, în care numele lui apare în prim-plan, cu sau fără diacritice, Gherguț distorsionează tot ce poate fi distorsionat cu o dezinvoltură de excelent tehnician.

Canonic ar fi să spun acum că există și un alt versant, cel sobru și chiar grav, decurgând din incizie, din confesiune și, în cele din urmă, din dramă. Bineînțeles că există, numai că eu l-aș vedea ca pe o consecință a celui dintâi. Aidoma ultimului Bacovia, acest Gherguț (al treilea, dacă ținem cont de titlul cărții și de numărul volumelor individuale) exploatează toate alunecările verbale de care e tentat ca pe niște mărci ale alienării, și nu, cum ne-a obișnuit tradiția, ca pe niște premise ale prozodiei. „Omul concret” al aceluia suferă o „devenire” în plus și ajunge unul virtual: „vreau să văd la televizor/ doar filme și muzică/ și sex/ și mâncare și somn” (p. 110). Altundeva, fără să se împiedice de calofilie (la ce bună ar fi aceasta în vremuri de comoție personală?), Sorin Gherguț rezumă, în două versuri de o desăvârșită acuratețe a ideației: „Mă screm ce mă screm și-mi scot inima/ Mă mai screm un pic și iese și creierul” (p. 127). Ridicolul e asumat deschis, dar e un ridicol de epidermă. Pe fond, imaginea e aproape un epitaf. Și a nu-l înțelege în ponderea lui reală înseamnă să ignorăm acumularea de ficțiuni depresive și anxioase de până acolo; înseamnă să ignorăm adevărul unei piese deopotrivă fanteziste și tragice, cum e „3r: risipă ratare rebut, alias Biete scuze”, în care am impresia că se poate citi ADN-ul valoric al acestui volum remarcabil și pasionant. Fiindcă ceea ce obține Sorin Gherguț este să confere emoție unei poezii până acum suspicioase la emoție. Căci, dacă un ghem de fire electrice și niște bucăți de metal ne lasă indiferenți, cu totul altceva e să constatăm că acestea alcătuiesc împreună proteza cu ajutorul căreia un veteran de război poate apuca un pahar cu apă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe