Noua deontologie de la „România literară”

Radu Vancu Publicat la: 26-04-2016

România literară, nr. 12/2016

 

În cronica domniei sale din acest număr, intitulată, cu un vers din Gabriel Chifu, „am rulat tot universul meu, ca pe un papirus”, domnul Nicolae Manolescu, director al României literare, scrie despre domnul Chifu, director executiv al aceleiași publicații. Unele sensibilități mai conservatoare și mai puțin adaptate la noile etici ar putea ridica sprânceana, fără să înțeleagă cum se poate ca un director al unei publicații să îl laude, exact în respectiva publicație, pe celălalt director. Dar, dacă vor răsfoi colecția recentă a revistei, vor vedea că, pe lângă invectivarea săptămânală a scriitorilor indisciplinați, România literară a brevetat și practica aceasta a tămâierii reciproce, de asemenea săptămânale, a membrilor redacției și a deținătorilor de rubrici: cronicarul en titre îl laudă pe director, directorul îl laudă pe directorul executiv, un alt cronicar îl laudă pe redactorul-șef, redactorul-șef îl laudă pe un cronicar zelos ș.a.m.d., într-o admirație reciprocă și endogenă al cărei comic absolut e, de altfel, destul de întristător, având în vedere că se manifestă taman în România literară, revista care, prin secțiunea ei de cronică literară, a făcut cele mai curajoase, admirabile și eficiente lucruri pentru normalizarea literaturii române în perioada dintre 1968 și 1989.

Să nu ne pierdem însă cu firea în fața acestor noi practici deontologice de la România literară și să venim la chestiune. Iată așadar cum își încheie domnul director cronica despre domnul director executiv: „Îi invit cordial pe toți cei care nu l-au citit pe Gabriel Chifu, dar și-au exprimat opinia nefavorabilă despre poet (a se nota cât de dulce mă exprim eu însumi despre ei!) să încerce să mă contrazică, după ce vor citi măcar versurile citate de mine: avem de-a face cu un mare poet. Unul din foarte puținii dintre contemporani. Am aruncat mănușa. Cine are curajul s-o ridice?”.

Domnul Nicolae Manolescu ne propune așadar să „ridicăm mănușa” și să dovedim că Gabriel Chifu nu e un „mare poet”. În ce mă privește, nici prin cap nu-mi trece. Fiindcă:

1. Metafora „mănușii aruncate” și a duelului nu descrie corect acțiunea critică. Care nu e reprezentată de lupta criticilor, ci de dialogul lor. Or, domnul Manolescu a refuzat net dialogul.

2. E aici o strategie inteligentă a domnului Manolescu. Deplasând discuția pe terenul exegezei, lasă impresia că ceea ce am contestat noi până acum au fost eventuale judecăți critice. Or, noi am contestat altceva: viciul de procedură dovedit al Premiului „Eminescu”, limbajul jignitor, uneori incalificabil, la adresa scriitorilor, lipsa de transparență de la USR etc.

3. Am spus ce cred despre reinventarea lui Gabriel Chifu en grand poète de către Nicolae Manolescu încă de anul trecut, într-unul dintre multele mele articole la temă de pe Contributors. Reiau pasajul: „În cazul punctual al lui Gabriel Chifu, am impresia că Nicolae Manolescu a încercat un exercițiu borgesian de inventare a unui autor canonic. A fost convins că propria autoritate poate să-l genereze. Prin urmare, a luat un autor de plan secund, coincident cu vicepreședintele USR; a scris despre el în Istoria sa mai multe pagini decât despre Dimitrie Cantemir; i-a dat câteva premii importante: premiul USR pentru poezie, un alt premiu USR pentru roman, un mare premiu al unui festival de literatură organizat de USR (la care organizatorul a luat deci și premiul, după cum se vede). Ultimul pas în acest proces de inventare a unui autor canonic a fost acest Premiu «Eminescu – Opera Omnia». Reacția scandalizată a breslei nu ține așadar doar de acest premiu în sine; ea vine ca răspuns la o amplă operațiune de inventare a unui autor canonic pe care Nicolae Manolescu a pus-o în scenă. Contemplând eșecul acestei operațiuni, care părea ajunsă la bun sfârșit, domnul Manolescu contemplă de fapt eșecul acelui dicton amintit mai sus, după care «canonul se face, nu se discută». Ba se discută, domnule profesor, iar discuțiile ample din ultimele trei săptămâni exact asta probează: oricât de mare, critica nu poate inventa autori canonici. Nu ex nihilo, adică nu din autori de tot modești; și nu atunci când ambiția de a-i inventa nu se întemeiază pe talentul criticului, ci pe distorsionări ale votului unui juriu. În încercarea de a inventa un Gabriel Chifu canonic, Nicolae Manolescu a făcut, prin urmare, un exercițiu de trafic de prestigiu. A vrut să transfere din autoritatea proprie unui terț. Reacția comunității literare e limpede: indiferent cât de multe premii aranjezi, indiferent cât de enormă e autoritatea care-ți rezervă pagini multiple în istoriile literare, nu poți ajunge scriitor mare dacă nu ești unul. Fiindcă nu prestigiul & autoritatea personale sunt transcendente în raport cu literatura, ci taman pe dos”.

Nu mai am absolut nimic de adăugat la cele scrise acum mai bine de un an.

Articolul lui Nicolae Manolescu din România literară despre Gabriel Chifu e o continuare a acelui exercițiu borgesian (adăugându-i, e drept, și o mică notă de ridicol).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral