Siderant! Aflați aici despre criza bărbatului la 40 de ani

Daniel Șandru Publicat la: 02-05-2016

Arthur Suciu, În gaură, Editura Adenium, Iași, 2016

„O carte ca un joint sau ca un cocteil Molotov (...). Toate cărțile adevărate sunt scurte și intense”, scrie Arthur Suciu la pagina 86 a romanului său În gaură, publicat la Adenium și lansat de curând la Iași. Exact asta găsește cititorul între copertele volumului său, a cărui linie directoare este dedicată unui efect năucitor al „crizei de destin”, ce se abate asupra bărbaților imediat după împlinirea vârstei de 30 de ani și care dă naștere celei proprii bărbatului ajuns la 40 de ani. O criză angoasantă, în care predomină depresia și în contextul căreia se manifestă atât tensiunile intern-spirituale, cât și anumite modificări somatice.

Doar o intuiție de cititor îmi spune, odată sfârșite paginile acestui excelent roman, că Arthur Suciu și-a îmbrăcat propria biografie în pielea personajului central, un comunicator politic având background filosofic și care navighează, pe de o parte, printre valurile crizei economice din ultimii ani, într-un București pe care-l identifică voit decadent și al cărui simbol pare a fi dat de suma „găurilor” din centrul său vechi (cluburi, pub-uri sau, retrospectiv lingvistic, cârciumi) și, pe de altă parte, printre cele stârnite de etapele propriei crize interioare, care îl transformă într-o „ființă dislocată”, prăbușită în „gaura” căscată de „prăpastia neputinței” (p. 113). Identitatea autor-personaj, altfel teribil de importantă în jocul scriitural, s-a diluat, în cazul meu, în acea subiectivitate a trăirii pe care o conturează posibila identitate cititor-personaj. Poate că, pentru a se întâmpla acest lucru, e necesar ca însuși cititorul să fie situat, ca vârstă, la 40 de ani, asemeni personajului. Sau poate că este nevoie ca cititorul să se regăsească în anumite experiențe de viață pe care autorul-personaj i le deschide-n față printr-o foarte empatică invitație la reamintire.

Cred că, citind romanul lui Arthur Suciu, am avut acest noroc, deși lectura mea nu e, nici pe departe, aceea a unui cititor profesionist de literatură. Parcursul existențial este, însă, cvasi-similar celui pe care scriitorul i-l concede personajului său. Având studii de filosofie și specializându-se, apoi, în domeniul comunicării politice și, prin proiectul doctoral început, în cel al relației dintre literatură și discursul politic (în spațiul est-european, un proiect normativ în această direcție e dezvoltat de politicianul și teoreticianul politic lituanian Leonidas Donskis, mai cu seamă în Putere și imaginație. Studii de politică și literatură, apărută în limba română la Cetatea de Scaun în 2013), personajul lui Arthur Suciu se situează între planul luării deciziilor, în care gravitează soiul inșilor lipsiți de scrupule, și cel al vieții personale, marcată de lipsa certitudinii existențiale, de nesiguranța atingerii iubirii adevărate, de relațiile cu prietenii – ei înșiși aflați, dincolo de o aparență zbuciumată și de o aparentă împlinire, „în gaura” propriilor incertitudini de natură ontică – și de cea cu părinții, aceasta din urmă identificabilă într-o apetență nostalgică pentru locul originilor, Suceava. E, pe de o parte, deziluzia („în deziluzie devii sută la sută imanent, sută la sută plat, ca o farfurie” – p. 17) și, pe de altă parte, depresia („sunt o depresie suspendată în vid” – p. 73). Avem astfel imaginea celor două brațe ale balanței de viață pe care încearcă să o stabilizeze bărbatul aflat în criza de la 40 de ani, iar în acest sens personajul romanului își îndeasă toate experiențele, cele din trecut și cele din prezent, în jurul „întrebărilor capitale”, cele privind moartea și dragostea, sensul existenței și aria devenirii, chiar dacă, paradoxal, e pe deplin conștient de faptul că „toate întrebările capitale sunt lipsite de sens, au dreptate idioții de pozitiviști logici” (p. 76).

În ciuda acțiunii care exultă din paginile scrise de Arthur Suciu, și care redau formidabil atmosfera Bucureștilor din ultimii trei ani, marcând astfel manifestațiile de stradă împotriva proiectului de la Roșia Montană, tensiunile politice și sociale, efectele crizei economice, dar și, nu mai puțin, viața de noapte din Centrul Vechi (în mijlocul căreia se rătăcește, la un moment dat, un Mick Jagger aflat, probabil, în căutarea autenticității Estului european-balcanic), personajul răspândește din plin, în juru-i, un parfum oblomovian, a cărui palpabilitate se regăsește, cred, într-un verb care exprimă tocmai inacțiunea: a zăcea. „O depresie suspendată”, îți dai seama ca cititor, nu poate decât „să zacă” („ce să relatezi despre tine, dacă nu faci altceva decât să zaci?” – p. 73), iar astfel „a zăcea” capătă proporția existențială a unei stări latente, a unei stări de recesivitate ontologică, ale cărei cauze sunt, în excelenta descriere pe care autorul-personaj le-o face la paginile 132-135, vârsta, trecutul și criza economică. Zăcând așa, fiind suspendat în vid, el își trăiește criza metafizic, e nevoit să facă față unor insuportabile atacuri de panică, iar ca efect somatic se neliniștește hipertensiv. Criza nu rămâne, însă, doar acolo, în personajul care zace, deși e mereu în mijlocul acțiunii romanului. Foarte dureros, ea irumpe prin „ochii sufletului”, prin privire: „Ceea ce (...) nu înșală niciodată și nu admite remediu, lucrul care arată fără putință de tăgadă începutul declinului este, desigur, privirea. Oricât ar fi de îmbuibat, un tânăr privește ca un tânăr. În ochii lui, candoarea îl flatează. Chiar dacă se ține bine, pe un bărbat de 40 de ani îl trădează privirea lipsită de iluzii, acea față căzută, libidinoasă, la vederea căreia femeile se simt, dacă nu violate, cel puțin dezbrăcate” (p. 16).

Cu o tehnică a scriiturii în care poate fi recunoscută adierea raportării filosofice la lume și având un tangibil filon existențialist, romanul lui Arthur Suciu dă glas, din punctul meu de vedere, trăirilor unei întregi generații. O generație situată între două lumi din perspectivă socială și politică, între care fractura intervine în 1989, o generație a „decrețeilor” care a primit pe tava propagandistică, mai întâi, certitudinea dezvoltării multilaterale, pentru ca apoi să fie convinsă, în „lumea nouă” a capitalismului de pradă, că e, la rându-i, o „generație de sacrificiu”, o generație a mecanismului autoritar și, în același timp, a libertății trăite, parcă, cu ură. În fine, o generație care a ajuns, foarte probabil ca atâtea altele, deși în contexte diferite, înaintea sa, la momentul întrebărilor capitale. Și în acest sens, În gaură e un fel de mărturie, în care existențialismul filosofic trecut prin filtrul eminamente subiectiv al autorului răsună armonios în clavecinul bine temperat al literaturii pe care acesta o scrie. Eu cred că de la Arthur Suciu sunt de așteptat alte câteva cărți excelente, odată trecută criza, aceea care pare să te convingă de faptul că, „la 40 de ani, viitorul se întunecă. Cerul vieții devine apăsător. E tot mai greu să ridici ochii. Începi să privești mai mult în pământ, ca patrupedele. După 40 de ani, viața arată ca o sufragerie prost luminată, pentru că becurile lustrei s-au ars între timp. Ai intrat în partea descendentă a vieții, te duci la vale pe tobogan. Toboganul e, cred, cea mai bună metaforă a vieții. Urci cu efort o scară abruptă, înaintezi pe un platou scurt, apoi îți dai drumul la vale: asta e tot”.

Dimpotrivă, aș îndrăzni să spun. Arthur Suciu are, sunt convins, toate motivele de a-și ridica ochii din pământ, deodată cu personajul său. În ce mă privește, îi pot oferi doar unul: trebuie să ne ofere viitorul roman, la care știu că lucrează în prezent.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe