Spiritul Berlinului

Paul Andrei Mucichescu Publicat la: 20-05-2016

În Berlin respiră spiritul scindării. Înainte să încep să scriu îmi amintisem vorba hegeliano-benjaministului A.T., cu care m-am împrietenit acolo în scurtele sale vizite și a cărui carte City Lights o răsfoiam ieri: „Cum se poate să vrei să revii mereu undeva unde nu ai trăi vreodată?” Cît[i] scepticism jignitor! – îmi spuneam. Pentru mine era vorba de polisul ideal, cu toate condițiile pentru a locui în tihnă – chirii relativ convenabile, infrastructură și transport în comun bune, servicii sociale la fel, viață culturală debordantă. Același sentiment de reticență față de „necredința” celor care nu (mai) iubesc acest oraș l-a încercat în mod sigur o simpatică necunoscută după ce a citit ciorna acestui text, pe care i-am înmînat-o îndată ce am văzut declarația de iubire la adresa Berlinului pe care o defila pe traista ei de pînză. Intuiția lui A.T. și concluziile altora ca mine confirmă obiectivitatea acestor observații. Un genius loci scindează întotdeauna iubitorii de neiubitori. Iar cel al Berlinului, scindat el însuși zeci de ani, e unul al negării de sine. În cartea pe care o răsfoiam e vorba undeva de o stranie senzație pe care ți-o poate lăsa un oraș care, metaforic, pare gol de istorie. (Cine ia noțiunea de „spirit” prea în serios ar obiecta cel tîrziu aici, la cuvîntul istorie, invocînd nume ilustre precum Fichte, Hegel, Schopenhauer, Humboldt, Wölflin, Mommsen, și multe altele, printre care altele poate și Celibidache sau Eminescu și Caragiale. Dar, așa cum se poate intui, în cele ce urmează sensul ei va fi modest și fenomenologic.). Nu știu dacă golul care se deschide în Berlin este doar de acest gen. Știu însă că în mod paradoxal, el deschizîndu-se, o dureroasă frumusețe a lumii găsește loc prielnic în care să curgă.

Berlinul este un cuib răsfirat al timpului. Fiind întins, e mereu în lipsă de timp și totul dispare rapid de pe hartă. Doar cîte un bufet rămâne locului îndelung, tocmai în cele mai agitate locuri, ca în stațiile mari. Totul devine în Berlin – chiar și în colțuri de clădiri așezate și vechi, sau noi și părăsite, peste care mîine se revarsă „hype“-ul renumelui de zonă ferită, „încă nedescoperită“.  Comunitatea tînără fierbe, și ingredientele ajung de peste tot în fiertură. Exotismul mirodeniilor e scos la paradă în festivalul culturilor, cu care orașul se trezește la viață primăvara, primăvară sub farmecul căreia se umplu terasele. Ceaunul e încăpător, iar rețeta e una veche: Predomină lintea (cei veniți de mai demult) și „delicatesa“ e wurstul fiert băgat în farfurie (optimismul, de pildă). Se numește „Berliner Eintopf“ și e una din rarele specialități locale, nu tocmai gustoase, care încă se mai servesc. Dar acestă prezentare e una prea gastronomică și plină de materie, iar Berlinul e tocmai imaterialul, lipsa, golul. Ca redresare, fie amintit că, la bază, Eintopf-ul e mîncarea săracilor. Spiritul Belinului este un anumit tip de sărăcie. A.T. pare a o fi simțit și el: După ce pomenește la rîndul său de războiul pe care l-a avut de purtat cu bucătăria germană, scrie despre „propria insuficiență [a Berlinului] care îi ține loc de esență” (p. 215). Dar o face într-un fel și mai tranșant, după lectura mea: „Berlinul dă senzația unui loc care nu poate fi îmbunătățit, însănătoșit, pentru că bolile nu-i sunt eșecuri, ci forme de manifestare […]” (p. 214). Iar faptul că revelația frumuseții lumii e catalizată de această metropolă o confirmă și el, la rîndul său, amintind într-o manieră aproape mistică la sfîrșit de „splendoarea și bunătatea lumii”, pe care i-a dezvăluit-o un vapor galben, pe Spree (City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, București, 2014). Spiritul Belinului este un anumit tip de sărăcie, o sărăcie soră poate cu cea a Erosului, în orice caz una dificil de prins în cuvinte. Rîndurile care urmează se dedică acestei sarcini.

Enigmaticul liant

Berlinul este un deșert înflorit. Nostalgia – cu siguranță ea este în acest oraș adevăratul liant al societății în plină segregare. Sau să-l unească lupta, mai curând? Fiind mai la nord, în Berlin razele soarelui din a doua jumătate de an cad în unghiuri și mai ascuțite și lumina le e și mai aurie. E ca într-un film, și fiecare le percepe ca un comentariu la ceea ce i se întîmplă în propria viață și, mai ales, în amintire, la binele care era. Și mereu sosesc turbulențele vieții de cuplu (cea atît de scurtă, în Berlin), mutările în alte și alte locuințe (se stă în chirie), încep și se termină etape profesionale (contracte stabile or exista doar la Siemmens). Pentru că toți sunt pe cont propriu în Berlin. Chiar și comuniștii (cărora, întreținuți de părinți fiind, hipsterizarea le venea ca o mănușă, oferindu-le principalul prilej pentru solidarizare la ultimul congres marxist, ținut la renumita „Volksbühne“). De la „Antifa“, mișcare în care îndeosebi cei care se urăsc pentru că sunt germani luptă împotriva fascismului (de obicei proiectat), de la lupta LGBT pentru surogatul familiei și dreptul la sexualizare și pînă la cea pentru salariul minim și pentru stabilizarea chiriilor sau la simpla luptă pentru mai bine – lupta pare a fi singurul lucru care unește.

Orașul a renăscut dintr-un timp în care pe zeci de kilometri ai parcului central (ai „Tiergarden”-ului postbelic) se tăiaseră, pentru foc, toți arborii, plantîndu-se cartofi[ii]. Femeile l-au renăscut, împreună cu turcii chemați pentru mînă de lucru în anii ’60. Pare a fi singurul lucru care unește, lupta – doar pare. Ce împart săracii cu bogații este conceptul luptei solitare – „Einzelkämpfer sein“ – în care fiecare o scoate la capăt trecînd peste orice („sich durch-schlagen“): Homo homini lupus. Dar acest aspect e un adevăr subtil, abia sensibil. Conflictele de interese sunt mascate, amînate, uitate aproape de tot (pînă la răbufniri). Amabilitatea berlineză și multitudinea celor-pe-aceeași-lungime-de-undă („Gleichgesinnten”) – celor tineri, de pildă – creează nu doar un modus vivendi necesar, ci un spațiu senzației că totul e acceptat, totul e tolerabil, că e loc pentru înclinațiile și ambițiile oricui: „chill out!”. Totuși, axele sunt determinate de concurență și de legi nescrise, a căror autoritate e asigurată de vogă – de faptul că azi așa se gîndește. Astfel, Berlinul e probabil cea mai bună școală pentru delimitarea noțiunilor de cunoștință - amic - prieten și pentru dobîndirea tehnicilor de evitare a multitudinii celor care de la un moment dat nu mai trebuie salutați.

Cîtă milă inspiră copiii din a doua și a treia generație a celor veniți în Berlin. Înțelegînd la școală că ei nu sunt nemți, acasă înțeleg că nu sunt nici altceva. Sunt rupți, prin părinți, de un mediu cultural etnic sau, ca și ei, împărțiți în două culturi. Aceștia, dacă au venit de pildă din Orientul vorbit de rău, își pierd deseori instant frînturile de conștiință istorică pe care societatea din vremea formării lor încă le mai transmitea. (Îmi amintesc un bătrîn din Sanaa. Intervievat săptămînile astea după ce arabii saudiți, înarmați de britanici și nemți, au bombardat chiar și edificiile protejate de UNESCO, întreba, convins că li se urmărește distrugerea neamului, „Ce viitor au cei care nu au trecut?”.) Pe turci, pe ruși, pe polonezi îi unește, în diasporele din Berlin, etnia (pe români în general nu), pe nemți lupta solitară și pe toți nostalgia.

Timpul luminii

Berlinul e metropola orizontalității. Orizontul său vast se întinde aproape lipsit de iregularități pe sub norii joși precum acest rînd de litere pe sub cel de sus. Cerul te apasă, îți stă pe cap și îngroparea în lumea scundă a cotidianului decurge astfel mai ușor. Compensatoriu, un inconștient impuls al verticalității e dezvăluit de preferința oricui pentru „Altbau“, pentru clădirile care s-au restaurat după război, cele cu tavan înalt și geamuri lungi. Cît de prețioasă e lumina zilei în Berlin. Goticul a trebuit să se nască în nord. Dar nici sărăcia luminii nu e de vină, nu e sărăcia cu pricina. Spațiile vaste ale acestui unic oraș, în care și din aeroporturi se nasc parcuri-preerii, îi dezvelesc un straniu dor, familiar totuși tuturor, iar șantierele sale nemuritoare, renumite în întreaga Europă, prelungite la nesfârșit prin falimenturi sau amânări, sugerează distanța pînă la recuperabilitatea adevăratei firi.

Spre sfîrșitul toamnei începe un fel de frig umed, parșiv, unul care mai apoi în decembrie le intră în oase – după propriile lor povestiri – chiar și celor ajunși aici din Volgograd. Ultimii ani însă, griul și noroiul au fost răsplătite cu zile-n șir de zăpadă – mai demult o floare rară. Și iarăși trec norii, atît de joși uneori încît turnul din „Alex“ (Alexanderplatz) îi zgîrie cu vîrful, și trec repede, dar tot vin, și să vezi soarele doar odată pe săptămînă nu e ceva neobișnuit. În mod necesar, ceea ce aduc văratecele brize calde, care îmbie la scaldă în lacurile nesfîrșite îmbrățișate de păduri, împreună cu primăvara și cu acea unică lumină berlineză de august-septembrie este (pe lîngă entuziasmul care trece odată cu frunzele) nașterea rapidă a conștiinței ireversibilității timpului. Până și copiii o dezvoltă prematur în acest oraș. Berlinezii sunt specialiști ai timpului și poate din această cauză sunt nefericiți. (În frunte cu Einstein, văzînd la ce a dus focul său prometeic).

Iluziile orașului

Nefericirea predomină. Nu trebuie să mergi în cartierele mărginașe ca să vezi mizeria – nu în sensul celei fizice, cu nucleul chiar la „Kotty“ (Kottbuser Tor). Spiritul Berlinului respiră dezamăgirea atîtora care au venit în el pentru a-și realiza visele. Dar la mijloc nu e nimic fatidic sau metafizic, ci doar o observație statistică. Desigur că există tehnologia, că există clinica Charité, institutul Max Planck, nucleele de cercetători ale universităților, și există cariere sau chiar și familii încununate de succes. Într-adevăr, nemții trăiesc ca să muncească, dar în Berlin, ca un făcut, abia reușesc să realizeze asta. Ori nu-și găsesc postul, ori – precum toți funcționarii, apropo –, odată ajunși să îl „dețină” cît de cît, își încep seria de concedii medicale din pretexte fictive. Dar viața tipică nu se derulează atît în instituții și firme, cît pe străzile croite prin spațiul și timpul berlinez, care-și lasă amprenta în sinele fiecăruia. Și nu trebuie să fii Walter Benjamin, pentru a fi condiționat în acest fel (deși majoritatea berlinezilor neautohtoni, numiți „Wahlberliner”, sunt într-adevăr niște exploratori). Se poate spune că Benjamin – care țintește spre depășirea distincției obiect-subiect – mai curînd obiectivează orașul pentru a-l instrumentaliza fantasmagoric în propriile teorii vizionare. Spre deosebire de acest flaneur care, pentru a fonda alegorii istorice, „citește” orașul în mod „magic”, ca un veritabil profet marxist criptoromantic, orice locuitor receptiv al unui mediu urban își poate diagnostica orașul la fel cum abordează un medic o altă persoană umană. Berlinul, acest alt fel de oraș, își lasă amprenta pe fiecare locuitor, vollens nollens.

Printre iluzii, cea capitală este a libertății. O bună expresie a ei este fervoarea multiculturalismului, la al cărui farmec tolerant voi reveni mai jos, pentru a-i trata prima dată imposibilitatea. „Multikulti ist gescheitert“ – proiectul a eșuat – trăgea Merkel concluzia. Dar oare ce să însemne asta – o fi avînd de-a face cu starea de expectativă cu care toți emigranții sunt întîmpinați? „Dar ce face în Germania, lucrează? Vrea să rămînă? Cît cîștigă? De ce ar veni un străin pentru postul ăsta?” Nu neapărat. Cîștigul, apropo, este centrul de greutate secret, în jurul căruia orbitează și „între ei“ atît dialogurile introductive, cît și cele uzuale. Eșecul se referă mai degrabă la următorul fenomen: Școlile în care există problema violenței sunt frecventate deseori de fiii turcilor, prinți crescuți în spirit macho (care mai tîrziu părăsesc iubite nemțoaice declarîndu-le apoi ușuratice), sau de băieți proveniți din familii dezavantajate, subculturale. Din școlile în care există problema violenței, nemții care aparțin restrînsei clase de mijloc fac tot posibilul să-și scoată copiii. Se creează astfel vecinătăți pe de o parte violente și sărace, pe de alta calme și prospere. Berlinul pare că ar trebui să învețe de la Ardealul istoric – singura conviețuire „multikulti“ e posibilă cît timp, vrînd-nevrînd, fiecare își vede de ale sale, în localitățile sale. Stat în stat? Integrare există ori în una din două partide, ori într-o identitate nouă, dar și una, și alta pot exista doar pactizînd cu iubirea (cea care „nu se poartă cu necuviinţă”) și ferind propaganda dezavantajoasă. Asimilarea la fel. A dori să ieși din ale tale acolo unde încă mai există… puritate, bogăție a șanselor: Natura e la îndemînă – se întîlnește cu metropola așa cum se întrepătrund degetele palmelor. Siluetele unei multitudini de neamuri întind identice umbre lungi pe „Teufelsberg” și deasupra sa zmee. În numele acestui platou panoramic, străjuit de lîngă voronețiana biserică românească, răsună amarul molozului din care s-a născut noul „munte” berlinez (120 m), după bombardare. Aici, de pe vîrful deseori vizitat, înconjurat de păduri totuși sălbatice, cu mierle și vînat, pot fi văzute unele dintre cele mai mișcătoare răsărituri. Aici poți înțelege cum Berlinul rămîne un minunat colț de străinătate, în care toți se pot simți acasă, deși nu vor fi vreodată.

Nesfârșita distracție

Orizontalitatea în care respiră spiritul Berlinului, spiritul scindării, lasă libertatea direcției și surprinde necontenit. Oriunde ai lua-o, contrastele se succed. Constanta urbană e tinerețea. Autohtonele sunt puerile, defensive, hipersexualizate, analitice, luptătoare. Tot ele sunt însă cele care dau tonul freneziei berlineze pentru tango. Se dansează peste tot și unul din cele mai plăcute locuri cucerite de tango e scena în aer liber, pe care rîul Spree o desparte de armoniosul muzeu Bode. Deasa însingurare studențească și tensiunile din grupuri sunt date uitării imediat ce pășești seara pe Weserstraße, cînd te plimbi pe faleză în „Kreuz-Kölln“ (între cartierele Kreuzberg și Neukölln), sau poate între timp și prin Moabit, și vezi acolo cîrduri de petrecăreți deschiși. Unde asigurarea existenței e monotonă și obligatorie, distracția e pe puțin așijderea, cum observa odinioară un fost prieten grec, indicîndu-mi exemple concrete în perindările noastre studențești.

Remarca pare spusă-n treacăt, superficială, ea se apropie însă cel mai mult de esența acelei sărăcii specifice Berlinului, de esența acelui gol aparte, care își refuză circumscrierea. Tema petrecerii îl leagă pe acesta de nesfîrșirea pe care geniul Berlinului o șoptește, așa cum s-a văzut, peste tot – peste cîmpia în care orașul a fost ridicat și peste aspirațiile locuitorilor. Gîndul dis-tracției, al dis-tragerii împreunate cu serviciul, cu „robota”, și care poartă nuanțe heideggeriene, își găsește poate cea mai stringentă formulare în teza de doctorat despre problema infinitului la Pascal, srisă de Călin Pop. La urma urmei – așa cum celebrul filosof francez sugerează în interpretarea sa – „«a fi ocupat» e sinonim cu «a fi distrat», sustras ție însuți, printr-o implicare totală a structurii ființei tale” (Călin Cristian Pop, Problema infinitului la Pascal, Cluj-Napoca, Eikon, 2011, p. 169.). Implicare… într-o boală, aș parafraza eu, a conștiinței. În cercul vicios al umplerii timpului ba cu distracție, ba cu ocupație, „spontanietatea (nemijlocirea) grației e înlocuită de spontanietatea cupidității, generată de golul ontologic, care se explicitează ca divertisment perpetuu.” (Ibidem, p. 173). Hegel ar numi această infinitate „negativă”. Această oglindă în care se răstoarnă prea-plinul absolutului este un fenomen global, (post)modern, dar în Berlin strigă, iar țipătul său e perceput latent, de către toți, ca acea stranie neliniște și enigmatic dor.

Totuși, trăirea autentică pe care o înlesnește crepusculul petrecerii în Berlin este gustarea din ideea deplinei toleranțe – în locuri pe care și le împart extrema stîngă (extravertită în baruri de punk „anarhist”), vîrsta a treia conservativă (introvertită în „Eckkneipen“) și amalgamul de neamuri, preponderent hipsterizate (în cluburi și discoteci). Ziua vădește gunoiul acestor zone din est, din sud-est, din nord, îi vădește pe cei-lipsiți-de-un-acoperiș-deasupra-capului („Obdachlosen“), pe alcoolicii și drogații presărați mai prin toate locurile murdare, grafitti-urile vărsate și ele peste tot. La Dönerul turcesc se mănîncă spurcăciuni îmbrăcate în sosuri standard și-n legume ieftine, care mai apoi deranjează stomacul; la Sawarma arăbească doar carne de vită cu sosuri cu iaurt și arahide, cartofi, Tabouleh și murături deosebite. Nemții îți oferă în fiecare magazin pîinea lor acră, preferă smîntînă tot acră (la borș merge; cea dulce se numește „cremé freche“), ba chiar și unt acru există în acra țară a verzei la butoi. Dar are de toate Berlinul (cu stricta excepție a produselor din agricultura românească) – are unt de cocos, o binecuvîntare, are bibilici, restaurante și magazine vietnameze și thailandeze și te poate învăța proprietățile alacului („Dinkel”), soiul de grîu din care se trag toate celelalte și care, din cauza nerentabilității, mai era cultivat – înainte de redescoperire – doar în locuri izolate, ca de pildă în Apusenii moților.

Limita singurătății

Îndată ce te plimbi ceva mai departe – depășind din ce în ce mai bine emoțiile pe care ți le dă traversarea culoarului de biciclete de pe trotuare – ajungi în zone „gentrificate“, unde „coolness“-ul „underground“-ului e menținut doar în formă muzeală, neutralizată. Kollwitzstraße: După cărucioarele legate în parcările bicicletelor într-o zonă care pare desprinsă dintr-un oraș italian, plutitor și clasicist, realizezi că ai pășit în teritoriul părinților tineri și bogați. Cei mai mulți copii nemți (din Berlin, dar poate și din Germania) se fac în Prenzlauerberg. Aici totul e curat, ca în zonele reprezentative din centru, și „trotuarul se închide“ pe la ora nouă. Orele de liniște prevăd că terasele trebuie golite devreme. Metroul, în vagoane seculare sau moderne, te poartă peste tot în Berlin. Putoarea des întîlnită înauntrul lor, care înlocuiește sistemele de aer condiționat din alte capitale, scrîșnetul roților pe șine în tunelurile axei nord-sud, scrijeliturile de pe geamuri, cerșitul tare și monoton al vocilor răgușite cu discursuri spuse ca pe bandă, toate pot fi eclipsate de liniștea și apropierea tuturor locuitorilor acestui oraș, strînși în pace într-un loc îngust, tolerîndu-se, dîndu-și binețe, ba chiar ajutîndu-se. Clipe în care te simți împreună cu întreaga lume se succed cu altele în care realizezi că sunteți toți singuri – singuri împreună.

A.T. scrie și el despre zîmbetul stînjenit al călătorilor care îți fac loc, atît de politicos încît poți oricînd începe cu ei o conversație. Dar mai amintește un aspect pe care era să-l uit, și cu a cărui schiță voi încheia. După contactul necesar, puțini sunt cei care mai stau să observe. Echipați cu cărțile care dau timpului sensul fiecăruia (omul sfințește locul și îi dă timpului sensul), sau închizîndu-și ochii (ca atunci cînd dormi, mori sau te rogi), cei mai mulți se cufundă din nou în ei înșiși. Acesta e motivul armoniei berlineze: Că, în definitiv, cu excepția celor (acolo și mai) puțini apopiați, nimeni nu are „nimic de împărțit” cu nimeni. Verbul expresiei e important. E un film al nimănui, Berlinul, în care toți se joacă pe ei înșiși.

Dar ceea ce Berlinul nu te va lăsa să uiți este sunetul pe care îl au pașii în amurgul tăcut, în stații, pe terase, pe trotuare. Sunetele lespezilor bine făcute, de beton armat, în stații de S-Bahn aproape goale după ultima oră de vîrf, care invită la melancolie colectivă sub lumina electrică. Lumina verzurie sub lăudatul cer berlinez, lumina hipnotizantă a rețelei de transport public, lumina orașului, lumina cu care Soarele se scufundă în Spree, alături sunetelor pașilor – ele vor fi călăuză celor ce vor trece prin Berlin, scindați, într-un final – dacă nu de el, în el.

 

Vara 2015


[i] Pentru opțiunea scrierii "cu î din i", a se vedea motivația pe care a dat-o mult regretatul George Pruteanu: http://www.romlit.ro/de_ce_scriu_cu__din_i

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral