Desenul din inima noastră

Horia Pătrașcu Publicat la: 27-05-2016

Arthur Suciu, În gaură, Editura Adenium, Iași, 2016 (156 pagini)

 

Cu romanul său, În gaură, publicat anul acesta la editura Adenium, Arthur Suciu debutează ca romancier. Autorul este cunoscut cititorilor prin lucrări teoretice despre comunicarea și analiza politică, dar și prin două cărți eseistice de factură cioraniană.

Arthur Suciu intră în categoria filosofilor scriitori, refăcând astfel legătura cu o tradiție admirabilă, dacă e să amintim, din spațiul nostru cultural, numai numele unui Lucian Blaga, ori, din spațiul occidental, numele lui Albert Camus sau Jean-Paul Sartre.

Dacă un mare scriitor este deopotrivă și un gânditor pe măsură, nu mai puțin adevărat este că, atunci când gânditorii „de profesie” intră pe scena literaturii, înfățișarea acesteia nu poate rămâne neschimbată. Dovezi în acest sens ne aduc în ultima vreme, în peisajul cultural românesc, filosofii profesioniști (cel puțin în sensul că sunt absolvenți de filosofie sau sunt deținătorii unui doctorat în filosofie) care scriu literatură: Cristina Nemerovschi, ale cărei cărți au fost întâmpinate cu entuziasm de cititorii de literatură „adevărată”, Ilinca Bernea – o scriitoare de o sensibilitate și expresivitate poetico-metafizică sau Ștefan Bolea – care acordă o egală importanță discursului speculativ și creațiilor literare. Arthur Suciu ocupă, prin acest prim roman al său, un loc de cinste în lista tinerilor filosofi-scriitori amintiți a căror scriitură aduce un aer nou, proaspăt, puternic și autentic în atmosfera cumva statică a literaturii române contemporane.

Experiența – expertiza, ca să folosim un barbarism la modă – dobândită de Arthur Suciu în zona marketingului politic se dezvăluie în „publicizarea” cărții sale ca roman despre „criza bărbatului la 40 de ani”. Autorul cărții – și totodată al acestui slogan publicitar – ne zâmbește sarcastic din spatele acestei ticluiri: el știe că în zilele noastre criza „vinde” – fie ea criză politică, economică sau, iată, psihologică. În plus – și din nou expertiza de comunicator își spune cuvântul –, nu despre orice criză psihologică e vorba aici, ci despre criza bărbatului de 40 de ani, o zonă de nișă, rămasă neexploatată, puternic eclipsată fiind de nesfârșitele discuții și dezbateri privitoare la criza femeii cvadragenare. O solidă tradiție de sorgine paternalistă pretinde că bărbatul este imun la „crize” de acest gen grație unei tării de caracter sau, vai!, unei sensibilități mai rigide. Așadar, un bărbat care nu doar contrazice acest clișeu, dar care mărturisește deschis că traversează și trăiește din plin respectiva criză și că, tocmai din interiorul unui asemenea moment al vieții sale, își scrie cartea – este o rara avis. O dublă lovitură de imagine nu putea să nu-și atingă ținta: locul de lansare a romanului În gaură a fost neîncăpător, iar coada la autografe – interminabilă.

După ce termini de citit romanul, te întrebi: de ce personajul-narator nu are nume? De ce nimeni nu-l strigă, nu-l cheamă pe nume, de ce el însuși nu-și spune nicăieri numele pe parcursul celor 156 de pagini? Conform unei vechi teorii a limbajului, numele izvorăște din inima ființei numite, rezonează cu ea, îi captează vibrația specifică. A ști numele adevărat, real al unui obiect sau al unei ființe înseamnă a avea putere asupra lui, a-l putea face să răspundă și, în consecință, a-l putea manipula. Lui Arthur Suciu, ca specialist în „puterea cuvintelor”, ca om care știe să facă din fapte cuvinte și din cuvinte fapte, nu-i poate fi complet străină o asemenea perspectivă magică asupra limbajului.

Pe de altă parte, numele naratorului rămâne neștiut, un nume secret și pentru că lipsa lui face ca jocul dintre iluzie și adevăr, dintre ficțiune și realitate să poată curge, netezind tăieturile prea ascuțite, punând surdină peste adevărurile prea grele, într-un cuvânt asigurând autorului un perfect incognito la adăpostul căruia poate vorbi liber, căci cititorul nu va ști până la capăt dacă autorul chiar crede ceea ce afirmă naratorul sau are de a face cu ideile (fictive) ale unui personaj fictiv.

Dacă e adevărat că numele real derivă dintr-un centru al ființei obiectului numit, atunci absența numelui naratorului indică absența acestui centru. Și, deopotrivă, continua, disperata lui căutare. Rătăcirile, excesele bahice, atacurile de panică, deruta profesională – sunt ipostazele acestei descentrări, sunt tribulațiile unei ființe scindate, profund dezbinate. Găurile exterioare între care pendulează sunt expresia unei găuri din miezul inimii sale. Personajul narator identifică două traume majore care au provocat această sfâșiere lăuntrică: pe plan personal – divorțul părinților, pe plan social-istoric – ruptura istoriei în două epoci, comunistă și post-revoluționară. La fel cum faliile geologice produc mișcări tectonice, faliile biografice și istorice sunt cauza unor convulsii, dacă nu chiar calamități ale vieților noastre.

Pentru a fugi de urmele acestor traume, naratorul cade pradă mirajului centrului, uitând parcă intenționat că „centrul nu este nicăieri și periferia pretutindeni”. Născut și crescut la Suceava, școlit la Cluj și la Iași, vine în București, capitala țării – centrul ei economic, politic și cultural, cum ne învață manualele. Dar aflăm imediat că nici în București nu te simți în centru decât în centrul lui, în centrul centrului: „vărul meu Brian are dreptate: nu locuiești cu adevărat în București, nu simți aerul Bucureștiului decât în centru”. Brian care, cum putem afla câteva pagini mai înainte, „n-a stat decât în centru”, fapt ce constituie pentru acesta „unul dintre motivele principale ale creșterii stimei de sine”. Dar chiar după ce se mută el însuși într-o locuință din centru, personajul narator preferă să stea „mai mult prin Centrul Vechi decât în casă”. Or, tot în Centrul Vechi (pentru mulți adevăratul centru al Bucureștiului) se află și „găurile” – cum se numesc „acele uși negre care (…) te duc într-un subsol populat cu adolescenți”. În definitiv, acele uși forează o gaură în timp – spre propria adolescență, timp prin excelență al luptei formative, punct de răscruce – și deci central – al posibilităților de a fi.

„Mi-am spus din nou că trebuie să ies cu orice preț, să evadez în centru, am văzut totul ca pe o încercare existențială, ca pe o încercare a destinului”. Un obiectiv aflat de două ori în contra curentului – mai întâi pentru că viața însăși pare să se deplaseze centrifugal, apoi pentru că nu mai e nimeni care să împărtășească aceeași aspirație spre centru, cum scrie autorul într-o scurtă frază de o frumusețe poetică: „Mă gândeam că, în sens invers (s.m.), tramvaiul avea să fie aproape gol; puțini sunt aceia care, la orele serii, mai merg spre centru”.

O altă ipostază a centrului este Parisul, centru care exercită o enormă atracție asupra spiritului omului modern și într-un fel aparte asupra românilor, striviți parcă din naștere de un imbold irepresibil de a-și părăsi țara natală. Dar, odată ajuns la Paris, unde petrece opt luni cu prilejul unei burse postdoctorale, naratorul remarcă deznădăjduit că – pentru a-l parafraza pe Heraclit – „nici aici nu sunt zei”. În experiența pariziană, Parisul real (adică mintal) i se livrează extrem de puțin, aproape deloc, deoarece un obstacol nevăzut, de ordin sociologic, îl separă de francezi și, mai ales, de franțuzoaice: „În cele opt luni am umblat ca un nebun prin tot Parisul, am citit tot ce se putea citi la Biblioteca Sorbonne IV, am vizitat toate muzeele… Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că ceva mă oprește să pătrund în mine însumi, ceea ce îmi accentua starea de agitație, de inadecvare la străinătate. Cu excepția profesorilor, n-am avut prilejul să stau de vorbă cu niciun francez și, mai ales, cu nicio franțuzoaică. O barieră nevăzută, o lege sociologică ne separa”. Chiar trăit din miezul lui, din Cartierul Latin, Parisul rămâne un miraj intangibil. Lucru lesne de înțeles câtă vreme imaginea Parisului din mintea naratorului se hrănește din operele unui Henry Miller ori Emil Cioran. Un asemenea Paris este de negăsit astăzi – deși ne-am putea întreba dacă a existat vreodată. Căci Parisul muncitoresc este la fel de trist sau chiar mai trist decât în alte părți: „Să stau zece ceasuri pe zi la etajul 15 al unui bloc din La Défence, într-un birou de doi metri pătrați, cu un computer în față și, în jur, cu pereți de carton, albi și goi, fără măcar un calendar cu pisici sau cu imagini montane atârnat într-un cui, să mănânc prânzul la cantina de la etajul inferior și să cobor din oră în oră cu liftul, în frigul iernii, pentru o țigară… Nu, acesta nu este stilul de muncă pe care vreau să-l adopt. Felul în care se muncește în Occident mi se pare de o exigență, o austeritate, o claustrare insuportabile”. Cine știe dacă nu tot astfel li s-ar fi părut Parisul lui Henry Miller sau lui Emil Cioran, dacă ar fi fost nevoiți să muncească acolo…

În toată aceasă deambulare spre centru, naratorul ne lasă să înțelegem că vede indicatorul spre el. Este vorba de nesăbuita inimă, de inima care cere iubire – care cere să se dăruiască și să se piardă într-o mare iubire. „În străfundurile noastre se ascunde ca un simbol desenul femeii iubite. A-l reproduce în viață înseamnă a descoperi cifrul propriei noastre ființe. De regulă, asta se întâmplă prea târziu sau niciodată. Numai un imens noroc ne face să găsim la timp corespondentul acestui desen în realitate, iar atunci totul se clarifică pentru noi. Căci înțelegerea unui simbol face transparentă logica de cristalizare a ființei noastre în întregime. A-ți trăi marea iubire înseamnă a-ți deveni transparent ție însuți”.

Or, tocmai în această suferință – de a nu-și fi găsit corespondentul real al desenului din inimă se află, cred, originea puternicului sentiment al rătăcirii, al înstrăinării, al incomensurabilei depărtări de centru. Faptul că percepția asupra lumii pare de multe ori schematică, redată în tușe groase, se datorează acestei intime inadecvări. Căci, nu-i așa, ne-o spune chiar autorul „când ești îndrăgostit, vezi lumea cu alți ochi (…) O dată la trei-patru ani, ai nevoie să te uiți la lună sau la frunzele copacilor cu ochii unui îndrăgostit. Altfel mori”.

Dacă lumea pe care o vede naratorul pare de multe ori o caricatură de lume, este pentru că majoritatea, dacă nu toate femeile întâlnite par niște crochiuri nereușite, niște schițe ridicole ale desenului femeii ce-l poartă în inimă. Lumea este, să nu uităm, în limba română, un substantiv feminin. Pentru un bărbat, crede Arthur Suciu, relația cu lumea derivă dintr-o relație – împlinită sau eșuată – cu femeia iubită, cu corespondentul real al desenului din inimă. Lumea este făcută după chipul și asemănarea femeii iubite. „Apropiindu-mă de fereastră, m-am uitat o vreme la lună. Era singură ca și mine. M-am întrebat: am iubit eu vreodată? O întrebare lipsită de sens (…) dar trebuia să răspund: nu, n-am iubit niciodată. E-adevărat, niciodată, nu mi-am sacrificat timpul și energia pentru o mare iubire”. A existat, într-adevăr, la un moment dat, promisiunea unei mari iubiri, rămasă nerealizată: „Dacă îmi reproșez ceva în viață este că – atunci, chiar atunci – n-am făcut totul pentru această iubire, n-am știut s-o păstrez. (…) Sunt convins că m-aș fi confruntat cu cele mai dificile situații. Dar ar fi meritat. Sunt convins că ar fi meritat, iar astăzi acea iubire m-ar fi salvat de marasmul interior, m-ar fi ajutat să merg mai departe”. Ca și naratorul, femeia iubită nu are nume, abia dacă este indicată printr-un X, simbolul cu care denotăm termenul necunoscut.

Centrul inimii noastre rămâne învăluit în necunoaștere, iar câtă vreme nu accedem la el, noi înșine ne rămânem necunoscuți și fără nume, iar lumea însăși este nerealizarea supremă a unui demiurg impotent.

În gaură este o carte care se citește pe nerăsuflate, un poem în proză al disperatei căutări a centrului ființei noastre. Nu mă pot opri să citez două din multele fragmente care pot figura într-un florilegiu de reflecții:

„Nu viața pe care am trăit-o ne îmbătrânește, ci viața pe care nu am trăit-o. Și nu suntem atât de triști că n-am fost apreciați de ceilalți la justa valoare, ci pentru că nu ne-am ridicat la înălțimea dorințelor noastre.”

„La 40 de ani, viitorul se întunecă. Cerul vieții devine apăsător. E tot mai greu să ridici ochii. Începi să privești mai mult în pământ, ca patrupedele. După 40 de ani, viața arată ca o sufragerie prost luminată, pentru că becurile lustrei s-au ars între timp. Ai intrat în partea descendentă a vieții, te duci la vale pe tobogan. Toboganul e, cred, cea mai bună metaforă a vieții. Urci cu efort o scară abruptă, înaintezi pe un platou scurt, apoi îți dai drumul la vale: asta e tot.”

Și totuși, unii spun – și poate ar fi bine să-i credem – că adevărata viață începe abia după  40 de ani. Însuși romanul de față poate confirma această vorbă: viața de romancier a lui Arthur Suciu abia a început. I-o dorim cât mai îndelungată și mai productivă! 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe