Ion Bârlădeanu: „Odată, cineva m-a jignit. Nu spun cine. Mi-a spus: «Nea Ion, te-am făcut artist». Cum să mă faci tu artist? Mama m-a făcut!”

Bianca-Mihaela Hrițac Publicat la: 31-05-2016

A plecat de acasă, din comuna Zăpodeni, județul Vaslui, la vârsta de 20 de ani. Era considerat „regele gunoaielor”. De la acest statut a ajuns la cel de „rege al colajelor”. El este Ion Bârlădeanu. Preferă să i te adresezi cu Nea Ion. E un bâtrânel tare simpatic, în vârstă de 70 de ani și este unul dintre cei mai curajoși pop-artiști din România. A expus atât în țară, cât și în străinătate colaje realizate în perioada comunistă. Nu are studii superioare, ci doar șapte clase. Se declară autodidact și cel mai bine se pricepe să fie regizor „cu foarfeca”. A prezentat la Iași, în cadrul SFR, o expoziție intitulată Arta filmului.

Nea Ion, care era visul dumneavoastră când erați mic?

Voiam să devin lăutar, dar nu știam să cânt. Am lucrat mai multe munci. Am fost gropar în cimitir, am fost paznic, am lucrat în Delta Dunării, am lucrat pe șantier. Să știi că am avut meseria de „lopătuș” mecanic și lumea credea că sunt lăcătuș. Am fost și ajutor de dascăl. Eu am destinul acesta: să fiu regizor cu foarfeca.

Când v-ați îndrăgostit prima oară?

Eu nu am prea fost îndrăgostit și, vorba lui Sergiu Nicolaescu, „îmi pare rău că nu am avut nici un copil, poate îl făceam regizor”. Copiii mei sunt cum ești matale acum. În București am foarte mulți nepoți. Unii îmi iau interviuri. Nu-mi prea plac interviurile. Unii scriu despre mine frumos, alții scriu urât, dar am grijă de cei care mă amenință și le fac un colaj în care să le mulțumesc.

Ați declarat într-un interviu că vă plac dramele. De ce această preferință?

Păi, și eu am trăit viața ca pe o dramă. Și acum o mai trăiesc, cu necazuri. Când eram mic, îmi plăceau comediile. Acum nu-mi mai plac. Teatrul îmi place mai mult decât filmul, e mai frumos. Am văzut în București piesa Frații Karamazov. M-a uimit!

Care este actorul dumneavoastră preferat?

Mi-a plăcut Charlie Chaplin. A fost un actor genial și foarte multă lume l-a criticat că e fie evreu, fie țigan. Mi-a plăcut cum a jucat rolul lui Hitler în filmul Dictatorul. Și Hitler a vrut să-l cunoască pe Charlie Chaplin, dar nu ca să dea mâna cu el.

Când ați început să faceți colaje?

Am început să le fac înainte de 1979. Eu nu am noțiuni de studii superioare. Sunt autodidact.

Cum a apărut această pasiune?

În tinerețe am lucrat în port vreo doi ani și coloram fotografii, făceam caricaturi. Dacă nu aș fi făcut colaje, ajungeam un caricaturist celebru. Și acum pot face caricaturi, însă nu mai am răbdarea de atunci.

Cum apare inspirația?

Eu am văzut foarte multe filme și astfel știu mulți actori și regizori.

Cât timp vă ia să realizați un colaj?

Timpul depinde de complexitatea colajului. Un colaj îmi poate lua și o zi, și o jumătate de oră. La început a fost mai greu. Un colaj îl făceam în patru luni.

Cum apare povestea colajului?

Nu am o poveste. De obicei, găsesc un fundal cu munți, văi, oceane, orașe în reviste (eu le spun „câmpuri”) și apoi conturez povestea cu personaje. Spre exemplu, am făcut un colaj pe un fundal cu două piramide la apus de soare și apoi am găsit, într-o revistă, o piramidă din bancnote germane, mărci, și am pus-o la mijloc. Sunt trei piramide. În colțul din strânga al colajului l-am pus pe Sergiu Nicolaescu cu un pistol și în prim-plan, așezat, pe Mircea Albulescu. Am vrut să evidențiez faptul că Mircea Albulescu fura bani din piramida mijlocie și Sergiu Nicolaescu l-a împușcat. E un colaj dramatic.

Ați realizat vreodată un colaj despre viața dumneavoastră?

Da, mi-am făcut multe colaje. E ca și cum ai spune că ești pictor și ți-ai făcut autoportret. Eu mi-am făcut autocolaj. Îmi pare rău că nu am unul să ți-l arăt. Mi-am făcut un colaj securist, m-am îmbrăcat într-un costum de general și eram împreună cu doi actori. Pe unul îl duceam la Securitate. Apoi am făcut un colaj în care eram cowboy, un colaj în care eram inginer în fabrică, cu cravata la gât și țigara în mână. Am făcut un colaj în care eram polițist german și mi-am lăsat mustață. Mi-am mai făcut un colaj cu clădiri din New York. Lumea credea că am fost acolo, când, de fapt, nu am fost.

Într-un interviu ați declarat că puteți deosebi omul deștept de omul prost după mers. Ce îl trădează pe omul prost?

Da, nu-i așa? Uite, spre exemplu, astăzi a venit un om la vernisaj. Se tot băga în sufletul meu cu un reportofon. Și i-a mai spus cineva: „Dom’le, da’ mai taci din gură! Vorbești prea mult”. Nu era prea copt la minte. Atunci când stai de vorbă cu un om, trebuie să-l cunoști, să-l studiezi. Nu, una-două, gata, luăm interviul. Odată cineva m-a jignit. Nu spun cine. Mi-a spus: „Nea Ion, te-am făcut artist”. Cum să mă faci tu artist? Mama m-a făcut! Sunt unii așa proști și încrezuți.

Dar pe omul deștept?

Nu prea sunt oameni deștepți. Spre exemplu, dacă o persoană citește un ziar, o revistă, știi cât reține la final? 10%.

Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

Regret că am trăit în comunism. A fost cea mai mare pedeapsă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral