Elisabeta Bostan: „Noi trăim prin publicul nostru, degeaba facem film dacă publicul nu ne mai iubește.”

Andrei Giurgia Publicat la: 31-05-2016

Elisabeta Bostan este personalitatea-simbol a filmului românesc pentru copii. A ajuns la Iași cu emoțiile reîntâlnirii cu publicul care-i este atât de drag și pe care îl pune pe primul loc atunci când vine vorba despre viața filmelor. Elisabeta Bostan a avut „mână bună”, pentru că nu puțini copii care au jucat în filmele regizate de ea au ajuns după aceea actori importanți. Despre emoție, copilărie și starea permanentă de bucurie, în interviul prilejuit de proiecția la SFR 2016 a filmului Promisiuni.

 

Până să ajungem să aflăm cum ați ajuns dumneavoastră să faceți filme pentru copii, aș vrea să ne spuneți cum a fost copilăria dumneavoastră.

Pot să încep cu altceva? Aș vrea să-ncep cu bucuria de a vă cunoaște și de a veni la Iași; am fost foarte impresionată de o asemenea încercare mare, grea și frumoasă pentru filmul românesc. Mă bucur că Irina Nistor este alături de voi, pentru că mă bucur să știu că un cronicar român apreciază filmul românesc. Revenind la copilăria mea, pot spune că a fost atât de frumoasă, grație părinților mei, încât și-a lăsat amprenta pe viața mea. Părinții mei m-au iubit foarte mult, noi eram foarte modești, tatăl meu lucra la o fabrică din Buhuși. Tatăl meu și mama mea m-au învățat de fiecare dată să văd natura. Vorbeau mult, spuneau povești legate de natură, plecam pe valea Bistriței să culeg floricele, să văd păstrăvi înotând în apa limpede a râului și să-mi facă tata un fluieraș din sălcii, pe care-l purtam toată săptămâna, cântând. În fața fabricii era un panou mare, cu imagini din cinema, care mă amețeau, mă înfiorau cât de frumoase erau și ce povești făceam eu acolo pe marginea fotografiilor pe care le vedeam. Duminicile urcam pe dealul verde și frumos al Buhușiului, sus, la cinematograf. Era o sală mare, mirosea a motorină și era proaspătă și curată, iar eu cu mama și cu tata intram acolo. În momentul în care se aprindea ecranul, eram cuprinsă de cele mai nemaipomenite stări. Ce vedeam eu atunci era în primul rând Mickey Mouse. Stăteam cuminte în brațele tatei și, când plecam din sală, mergeam în fața ecranului pentru a-l săruta. Aveam senzația că, dincolo de pânza asta, sunt personajele și că eu mă despart de ele până când părinții mă vor duce din nou la ecranul ăsta misterios.

 

Cum ați ajuns să vă atașați de filmul pentru copii? Când v-ați dat seama că asta vreți să faceți?

Nu mi-am dat seama că asta vreau să fac. A fost o pornire, în primul rând, pentru că mă regăseam în mediul respectiv. Dacă ați văzut Năică, ați văzut că acolo pulsația mea, suflul meu, respirația mea erau legate de natură, de cunoaștere. Năică este un film care a adus într-un an treisprezece premii internaționale de mare valoare nu în toată Europa, ci în toată lumea, fiind recunoscut și premiat de Vatican. Când am luat premiul respectiv, nu știam de ce e meritul meu să primesc unul dintre cele mai mari premii de la Vatican. Mai târziu, am descifrat, de fapt, ce i-a impresionat pe ei. Această incursiune a copilului care vrea să descopere natura și să înțeleagă că fiecare element al naturii trebuie lăsat în mediul său de dezvoltare. În sinea mea era dorința de a fi lăsată în pace, de a face film, mi-era frică de cenzură, de tot ce se întâmpla în jurul meu și atunci m-am retras în prima încercare cu Năică. Țelul meu final era să fac un film despre Amintiri din copilărie, dar nu îndrăzneam să mă apropii de acest lucru decât făcând mai întâi exerciții. Cu premiile pe care le-am luat, am avut confirmarea că merg pe un drum interesant, și-atunci am îndrăznit să fac un film despre Creangă.

 

Cum îi alegeați pe cei mici din filmele dumneavoastră?

Laurențiu Damian, astăzi președintele Uniunii Cineaștilor, spune: „ai o intuiție misterioasă, internă, atât de puternică, încât nimeni nu te-nțelege cum descoperi acești copii”. În toate distribuțiile pe care le-am făcut cu copii, am avut o pregnantă forță, în timpul acela, să nu pot să văd, să aud altceva decât ecoul ăsta care m-ar fi apropiat de acel copil pe care îl alegeam pentru film. A alege un copil în film este îngrozitor de greu. Gândiți-vă că ar fi putut să mă refuze la jumătatea filmului, că n-ar mai fi corespuns, gândiți-vă câte mi s-ar fi putut întâmpla, pentru că nu puteam să discut cu el cum discut cu un actor mare. Am văzut sute, mii de copii pentru un rol, iar unii dintre cei pe care i-am văzut au ajuns actori, au ajuns vedete, cum e Medeea Marinescu. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să-mi înțeleg viața și să merg pe firul ăsta, pentru că de fiecare dată am spus: mi-am ales o cărare, iar pe cărarea asta am ales să fac filme și când mi-oi întoarce capul să-mi văd propria cărare, să nu-mi fie rușine de ceea ce am făcut. Mi s-a părut esențial și ăsta a fost comportamentul meu față de viața mea.

 

Doamna Bostan, regretați ceva?

Da, că nu mai sunt tânără. Dar asta nu înseamnă că m-aș dezice vreodată de la a fi alături de tinerii care pornesc pe acest drum.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe