Răzvan Georgescu: „Am devenit nu numai obiect al filmului, ci și subiect”

Andreea Popovci Publicat la: 31-05-2016

Pașaport de Germania este unul dintre documentarele vizionate recent și despre care îmi amintesc cu plăcere. Povestea autentică și naturalețea personajelor sunt unele dintre elementele-cheie ale documentarului lui Răzvan Georgescu, invitat în cadrul SFR, care ne-a împărtășit mai multe lucruri despre modul de realizare a unui film documentar și despre emoția pe care încearcă să o transmită în fiecare dintre producțiile la care a lucrat până acum.

 

Care sunt diferențele care apar între România și Germania în ceea ce privește producerea unui film? Unde ați întâmpinat dificultăți?

A produce un film este o pâine grea atât în România, cât și în Germania. Am avut noroc cu partenerii din România, cu Alexandru Solomon în calitate de producător: o colaborare minunată. Colaborarea cu partea germană a fost mai dificilă uneori, dar a funcționat. Producerea unui film documentar e la fel de grea și în România, și în Germania. Trăind în Germania de mulți ani, pentru mine e mai simplu de adunat acolo fondurile, dar colaborez și în România cu colegi pe care îi apreciez foarte mult. Aici, același Alexandru Solomon s-a ocupat, în principal, de strângerea fondurilor. Spun acum că a fost greu, dar, comparativ cu alte producții, a mers destul de ușor, pentru că nu am întâmpinat probleme de ordin ideologic sau jurnalistic, așa cum s-a întâmplat la producțiile anterioare. Practic, într-un an am adunat toate fondurile necesare.

 

Ați declarat că ați încetat să mai regizați filme care nu vă ating emoțional. Cât de importantă este emoția pentru a stabili valoarea unui film?

Depinde foarte mult și de modul cum tu, în calitate de autor al filmului, ești legat de această poveste. Cel puțin în cazul meu, lucrurile care mă emoționează sau la care am fost martor și care m-au marcat într-un fel sunt elemente decisive ce m-au determinat să fac acest film. Am lucrat ani de zile făcând reportaje sau emisiuni culturale pentru posturi de televiziune în care implicarea mea emoțională nu era atât de importantă. Era meșteșugul, cel de jurnalist cultural, pe care trebuia să-l stăpânesc, dar emoția pe care o simțeam nu era atât de necesară. La filmele pe care le fac de câțiva ani, documentarele de lungmetraj, este esențial pentru mine să știu că am autoritatea de a face acest film prin faptul că am fost martor la evenimentele pe care le descriu. Este o poveste care m-a atins emoțional pe mine și atunci știu că voi reuși să ating emoțional și pe alții.

 

Și în Pașaport de Germania, și în Testimonial porniți de la o experiență personală, un lucru pe care îl cunoașteți întocmai sau pe care l-ați experimentat, după cum ați explicat cazul cu soția dumneavoastră de origine germană. Atunci când lucrați la un film, încercați să vă confesați și să vă priviți propria poveste, fără a lua neapărat în calcul succesul pe care îl va avea producția respectivă?

Nu numai faptul că ea este nemțoaică ce provine din România; la rândul meu, căsătorindu-mă cu ea, am devenit și eu obiect al acestei povești pentru că am fost cumpărat, fără să știu acest lucru. Am devenit nu numai obiect al filmului, ci și subiect. În ceea ce privește succesul, eram foarte orgolios la început, doream să fiu iubit și ca publicul să aplaude. Mi-a trecut asta, între timp, pentru că am trecut prin niște experiențe care mi-au focusat atenția și forța de muncă, care e limitată, pe subiecte care contează pentru mine. Nu în sensul de a lăsa ceva în urmă, pentru a povesti ceva ce pentru mine e foarte important. E important publicul, contează pentru mine, dar nu este categoria călăuzitoare în munca mea. Și nu e vorba despre confesiune, filmele mele nu sunt confesive, se bazează mai degrabă pe conflictul ce apare atunci când un individ (pot să fiu eu, poate să fie altul) se confruntă cu o putere care este peste el și care îl obligă la niște decizii. Așa cum era la nemți în Pașaport de Germania, a căror soartă era decisă de niște politicieni asupra cărora nu aveau control sau, precum în cazul filmului Testimonial, o boală care îți prevestește moartea, care are o forță mult mai puternică decât tine ca individ. Sub acest conflict, între individ și o forță mai mare decât el, se mișcă filmele mele.

 

Cum credeți că poate fi convins publicul să se întoarcă spre producțiile cinematografice românești?

În primul rând, să le privească, și mă refer la publicul mare, nu la cel cinefil. Pentru că nu poți face o comparație, spunând că erau mai bune filmele de odinioară și că filmele de astăzi sunt mai greu de înțeles. Nu, ele trebuie privite, sunt bune și cele de acum, și cele de altădată. Trebuie convins publicul arătându-i filmele. Și o problemă pe care vreau să o subliniez se referă la cinematografe, care nu există, iar în cele existente, din malluri, nu se rulează aceste filme. În ultimul rând, în televiziunea română ar fi necesar să existe o redacție cu putere de decizie, de finanțare pentru documentarele românești, care să le promoveze și să le arate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe