Levente Molnár: „Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri”

Corina Gologoț Publicat la: 31-05-2016

L-am cunoscut pe actorul Levente Molnár după imaginea conturată în presa națională și internațională odată cu decernarea Premiului Oscar pentru „Cel mai bun film într-o limbă străină”, pentru pelicula Fiul lui Saul. În acest film joacă profunzimea, joacă omul în cele mai grele momente, atunci când nu are de ales și trebuie să lupte pentru viață. Levente Molnár nu s-a schimbat după obținerea unui Oscar. Dimpotrivă, asigură cinefilii că cel mai mult îl interesează oamenii și poveștile lor. Despre un actor de poveste, care crede în bunătatea ce va schimba lumea într-o zi, într-un interviu marca SFR 2016, de după proiecția de gală a filmului Fiul lui Saul de la Iași.

 

Românii, unii dintre ei, știau de Levente Molnár. Sunt foarte curioasă de ce românii au o predilecție pentru film, pentru actor, pentru artist doar după ce câștigă niște premii importante. Că doar el e valoros și înaintea premiilor...

Am primit o întrebare asemănătoare, și nu sunt eu un exemplu bun pentru asta, dar e ceva ce încerc să fac și eu, să ne uităm și să vedem ce oameni minunați avem în curtea noastră, foarte mulți oameni talentați, tineri, care studiază în varii domenii ale cinematografiei sau în actorie, regie. Merită să ne uităm la acei oameni care, marea lor majoritate și majoritatea timpului, lucrează nu în cele mai propice condiții, dar fac ceva normal. Îmi place foarte mult cum, în Anglia, pe lângă acele mari echipe de fotbal pe care le știm cu toții, oamenii se duc și cu mai mare dragoste la meciul de fotbal din orășelul lor și susțin acea echipă, sunt atenți la ea și-mi place foarte mult atitudinea lor și cred că asta ar trebui să se întâmple și-n zona cinematografiei.

 

Poate părea un pic banal, dar credeți că ține de psihologia poporului?

Nu, nu are de-a face și nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alții și cred că ăsta-i greul acela pe care nu-l acceptăm. Avem un respect față de propria persoană, iar dacă reușim să ne dăm seama de asta, pentru că de avut o avem, atunci, în momentul ăla, avem șansa eventual să ne raportăm într-un mod normal și civilizat la ce ni se întâmplă și la ce se întâmplă în jurul nostru.

 

Există pericolul, probabil în orice domeniu, ca, atunci când iei un premiu, să-ncepi să fii vizibil, chiar și cu „praf de stele”, să se transforme totul într-o atitudine arogantă, pentru că „ți se urcă la cap”. Levente Molnár se ferește de asta: am văzut din atitudine și din ieșirile în public. V-ați dat seama că nu este sănătos acest lucru pentru performanța artistică, poate?

Nu mă ascund după degete, există această posibilitate ca omul să o ia razna. I se oferă toate condițiile pentru acest lucru și pe undeva se și așteaptă asta. La mine, în principiu, nu s-a schimbat nimic și nici nu-mi doresc să se schimbe. Nu vreau să neg că am avut parte de o experiență care mi-a dat șansa să văd ce și cum se întâmplă în unele părți ale lumii, dar pe care experiență eu nu eram înnebunit s-o am. Nu m-ar face să mă simt mai bine în pielea mea dacă aș începe să bat o tobă mare.

 

Am observat o anumită profunzime în Fiul lui Saul și consider că această profunzime se și educă. Vreau să-ntreb ce lecturi are omul Levente Molnár. Cu ce cărți s-a format?

Omul Levente Molnár s-a format prin suma influențelor și întâmplărilor pe care le-a trăit. Nu cred că aș fi fost capabil să funcționez fără ajutor. Începând de la părinți, de la bunici până la familie, frate, profesori, colegi, prieteni, fiecare om își are meritul lui. Oriunde aș fi în lume, pe mine oamenii mă interesează. Și arhitectura unui oraș mă interesează, dar mai mult oamenii, pentru că ei au fost cei care mi-au sugerat cărți. În momentul de față nu citesc atât cât mi-aș dori, dar am avut perioade petrecute cu cartea-n mână, fiecare marcându-mă în perioada respectivă. Încercând să definesc această influență, nu știu dacă ar ajuta două sau trei titluri, dar vorbesc de perioade, iar perioadele astea vin începând de la poveștile populare, prin Jules Verne, până azi, la scriitorii contemporani. Cititul, de altfel, e cu totul altceva decât vizionarea filmului. Poate că sună straniu, mai ales că vorbim despre asta la un festival de film, dar este mult mai fascinant să citești o carte. Nu reușesc să citesc atât cât îmi doresc, dar mă străduiesc.

 

Și dacă tot suntem la un festival de film, de ce vedem filme?

Noi trăim din povești, respirăm prin povești, avem nevoia de povești. Scrise, filmate, povestite. În principiu, împărțim povești. Nevoia de comunicare și curiozitatea de a găsi acele povești cu care reușim să rezonăm, și nu cred că avem nevoie doar de povești care să ne fure peisajul și care să ne distragă atenția de la problemele cotidiene. Cred cu îndârjire că avem nevoie și de povești care să ne pună pe gânduri, care să ne motiveze să ne căutăm pe noi înșine și să aflăm răspunsurile la niște întrebări.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe