Adrian Titieni: „Aș fi plecat la București pe jos, numai să-i cunosc pe acești oameni și să stau de vorbă cu ei”

Corina Gologoț Publicat la: 31-05-2016

Adrian Titieni face actorie și trăiește rolurile dincolo de platourile de filmare. Altfel, nu s-ar fi produs chimia și rezonanța dintre el și atâtea personaje ale filmului românesc. Pe marile ecrane din România poate fi văzut mai rar, la fel precum ceilalți colegi din jurul său. Marea lui durere, despre care a povestit și în interviu, este că noi, publicul larg din țară, nu avem unde să vedem filme românești. Apoi, vine întrebarea firească: ei cum să trăiască din ceea ce fac? Cunoscut și în afară, abordat de regizorii tineri, Adrian Titieni reușește să se împartă între rolurile de teatru, din filme, de la catedră, iar acum a ajuns cu Bacalaureat și la Cannes 2016.

 

Cum ați simțit atmosfera de aseară?

Înainte de a vă răspunde la întrebare, aș dori să fac un mic comentariu legat de faptul că nu avem unde să vedem filme românești. Cu cât publicul va cere mai mult existența unor spații unde să vedem film românesc, cu atât sunt șanse mai mari ca, după modelul bunelor practici din altă parte – și aici mă refer la filmul francez, la filmul maghiar –, să avem și noi spații dedicate filmului românesc. Poate se va trezi și-n noi acel spirit – pe care nu vreau să-l numesc național – care dorește să vadă producțiile, să le evalueze și să se bucure de ele. Iar dincolo de spațiile dedicate filmului românesc, sper să avem și un public pentru filmul românesc. Numai că orice lucru trebuie cultivat. Ar trebui să cultivăm nevoia de a vedea filmul românesc, bun sau prost, pentru că noile generații reprezintă receptorul, dar în același timp și creatorul de film românesc. Ar trebui văzut, înțeles, negat sau acceptat acest val al filmului românesc, pe care de fapt l-aș putea numi un tsunami în cinematografia mondială. Iată, anul acesta sunt cinci filme în competiția mondială de la Cannes, trei lungmetraje și două scurtmetraje, ceea ce nu e puțin lucru. Dimpotrivă, statistic vorbind, e o mare realizare pentru filmul românesc. Nu știu al cui e meritul, școala, creatorii, viața pe care o ducem, circumstanțele, știința de a ne exprima prin intermediul filmului.

Atmosfera de aseară a fost, cu ghilimelele de rigoare, „incendiară”. Dacă oamenii reușesc să treacă de tematica particular nuanțată a filmului și se raportează la tabuuri, atunci își pun întrebări reale despre ce facem cu noi înșine când ne aflăm în fața tabuului. Închizi ochii, paralizezi, accepți, refuzi, repudiezi, dar, dincolo de tematică, dincolo de acest incest, e o luptă interioară cu care zilnic ne confruntăm și de obicei nu facem nimic, suntem lipsiți de acțiune, n-avem dinamică în rezolvarea situației. Oricât de înspăimântătoare ar fi situația, cred că trebuie ca, în solitudine sau împreună, să încercăm să rezolvăm problema tabuurilor, pentru că altfel rămânem într-o condiție pe care unii o exploatează și o traduc printr-un loc comun: „e țara lui Caragiale de acum peste o sută de ani, dar și țara în care domnul Ion Luca Caragiale a prevăzut comportamentul individual și social la distanță de o sută de ani”. Într-un fel sau altul, ar trebui să ne adecvăm realităților care vin tumultuos asupra noastră, dar caracterul de noutate trebuie absorbit cumva, iar reacția, dacă nu tipul de atitudine proactivă, trebuie să existe. Aseară a fost minunat, emoționant, eu m-am simțit perfect, ba chiar copleșit. Viața e o sumă de alternanțe: mai primești o palmă după ceafă, dar ajungi și în situații sau circumstanțe în care lumea valorizează munca și persoana ta. A fost plăcut, foarte plăcut.

 

„Simt fericire, după traversarea situației, dacă am reușit să fiu eu însumi”

În Ilegitim treceți prin mai multe personaje. Eu una l-am văzut secționat: vă schimbați de la o stare la alta, de la un tabu la altul, iar accceptarea din final mi s-a părut extraordinară. Ați contribuit la scenariu, la acel monolog despre timp, despre cum ne schimbă acceptarea noastră? Eu am simțit că ați contribuit, așa că vă las să confirmați sau nu.

Puțin am contribuit și eu, dar foarte puțin, pentru că ideea îi aparține regizorului Adrian Sitaru. Legat de acel monolog de final și de timpul care le vindecă pe toate, am contribuit împreună. De altfel, colaborăm foarte bine. El este un regizor deschis, înțelege că, pentru a schimba convenția într-o realitate autentică sau credibilă și ușor de înțeles, trebuie să colaboreze cu ceilalți, inclusiv cu actorii. În acel monolog final, tatăl este împăcat, invocând dragostea pentru nepoțica lui și faptul că timpul e un liant, un factor binefăcător uneori, în vreme ce, alteori, dimpotrivă. În acest caz fericit, la această împăcare am contribuit și eu puțin.

 

Lumea are prejudecăți, se ferește de filmele românești, comentează înainte de a le vedea. Totuși, aș vrea să vorbim despre partea bună. Atunci când mergeți în străinătate cu filmele românești în care jucați, cu ce anume din specificul lor vă mândriți?

După mine, fiecare lucru are două mânere: unul bun și unul rău. Nu știu dacă e bine, în permanență, să punem accent pe faptul că ar trebui să fim mândri că suntem din România. Eu nu sunt mândru de multe ori, pentru că până la urmă fiecare popor își are particularitățile, autenticitățile, tradițiile sale și nu sunt unele mai bune decât celelalte, cred. Partea de mândrie cu care ies în afară este chiar dimensiunea autenticului – dacă reușesc să o practic, despre asta e vorba. Acesta sunt eu și într-o relație umană simplă: simt fericire, după traversarea situației, dacă am reușit să fiu eu însumi. Dacă mă situez în zona disconfortului de a conversa deferent, diplomatic și fals, nu sunt mulțumit că am traversat acea întâlnire. Cum de altfel nu sunt mulțumit nici dacă traversez sub acest semn. Dacă lucrurile sunt adevărate, sincere, pornite din ceea ce, într-un fel sau altul, conțin sau dețin (aici aș generaliza: conținem sau deținem), cred că este un titlu de glorie. Acesta sunt. Mă devoalez în fața celuilalt, putând să spun: ajută-mă, înțelege-mă, salvează-mă, învață-mă. Aceasta e partea de muncă cu care ieșim în afară și asta suntem. Se pare că nu suntem superficiali, ci, dimpotrivă, uneori suntem profunzi. Faptul că nu avem soluții la probleme – asta e foarte grav. Sau, dacă avem soluții la probleme, ele sunt strict la nivel intelectual.

 

„Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulțumire vinovată”

Noi facem acest festival pentru că ne dorim să vedem actorii, să-i aducem aproape de public. Omul Adrian Titieni, când era mai mic, pe cine își dorea să vadă din filmele românești? Cu ce filme ați crescut, ce filme v-au marcat?

Mă întoarceți într-o poveste foarte frumoasă, dar în același timp de mult apusă. Șansa vieții mele a fost aceea ca, de foarte tânăr, să ajung în mijlocul actorilor importanți și mari din România. Hotărâsem brusc să dau examen la Studii Economice, dar, până la urmă, în ultima clipă, am spus „îmi urmez chemarea” și am dat examen la Teatru. Am ajuns să joc în anul I la Teatrul Național. Aici mă întâlneam cu domnul Beligan, cu Marin Moraru, cu domnul Dimitrie, domnul Stănescu, domnul Radu Gheorghe. Erau personalități pe care nu le mai văzusem niciodată pe viu, doar pe marile și micile ecrane. Cu alte cuvinte, existența mea în mijlocul lor era sub semnul muțeniei. Eram mut și nu-mi dădeam seama dacă e adevăr sau ficțiune. A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin el. Legat de filme, țin minte ciné-verité-ul din filmele lui Mircea Daneliuc. Vedeam filmele respective și nu știam dacă sunt actori, dacă sunt amatori, dacă domnului Daneliuc nu-i este frică să spună lucrurilor pe nume, pentru că, să nu uităm, circumstanțele erau nefaste din perspectiva unei exprimări libere. Vedeam filmele domnului Dan Pița, care, de asemenea, mi se păreau absolut exemplare. Aș fi plecat la București pe jos, numai să-i cunosc pe acești oameni și să stau de vorbă cu ei. Mi-am dat seama că nu am făcut acest lucru pentru că nu aș fi știut ce să-i întreb, în afară de faptul că le-aș fi mulțumit că există, că fac ceea ce fac, dar altceva n-aș fi știut ce să le spun.

 

Aș vrea să ne spuneți cum simțiți timpul care trece peste carieră, în primul rând. Pentru că și în Ilegitim se vorbește despre timp.

Acum îl simt foarte bine și sunt obligat să le mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin el, pentru că am fost cu adevărat sub o stea norocoasă. Nu există o diferență între orizontul meu de așteptări și realitate, ba chiar realitatea a luat-o înaintea orizontului meu de așteptări. Nu m-aș fi așteptat să lucrez atât de mult, să întâlnesc oameni atât de minunați în profesie, oameni care receptează lucrurile pe care le fac. Sunt foarte împăcat, nu e o împăcare cu iz de relaxare sau mulțumire vinovată. Sunt dinamic, proactiv, vreau să lucrez, accept aproape orice fel de propunere, dacă nu iese flagrant din criteriile și valorile mele profesionale, de la studenți care îmi propun să joc gratis pentru un film de licență sau master până la proiecte independente. Lucrez mult, îmi face o deosebită plăcere. Desigur, există și efecte colaterale. Din pricina faptului că am lucrat mult, am neglijat puțin familia. Copiii sunt în perioada aceea a pubertății și a adolescenței, o perioadă mai dificilă. Aici simt un pic de vinovăție, dar fac în așa manieră încât să mă împart, să fiu și alături de copii, pentru că e foarte important ca celălalt, oricare ar fi el, să accepte prezența ta. Pentru că tu poți să stai lângă el, dar, dacă el n-are nevoie de tine, prezența ta e inutilă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe