Laurențiu Damian: „Această manifestare este o declarație de iubire pentru filmul românesc

Andreea Popovci Publicat la: 31-05-2016

Laurențiu Damian este regizor și președinte al UCIN România. Prezent la ediția de anul acesta a festivalului cu două dintre filmele documentare realizate recent, Muzeon – Ștefan Râmniceanu și Horea Paștina – starea lucrurilor, Laurențiu Damian a acceptat să ne împărtășească opiniile sale referitoare la atmosfera festivalului și la imaginea de ansamblu a cinematografiei românești.

 

Pentru început, spuneți-mi, vă rog, cum ați primit invitația de a participa la Festivalul Serile Filmului Românesc.

Uniunea Cineaștilor a sprijinit această manifestare și anul trecut, și în acest an. Mi s-a părut o manifestare inedită în peisajul contemporan, și anume o declarație de iubire, de înțelegere și de respect pentru filmul românesc de toate genurile: film documentar, film documentar de artă, film social-artistic. Mai mult decât atât, am filmat în urmă cu câțiva ani la Iași și am rămas cu amintirea Iașului, care este un oraș superb, cu monumente extraordinare, cu o cultură și o tradiție aparte. Atunci am spus că vreau să vin aici. Am venit cu cele două filme, ultimele pe care le-am realizat, unul despre Horea Paștina și unul despre Ștefan Râmniceanu, artiști foarte mari din România, moderni și postmoderni.

 

Filmele care v-au consacrat sunt cele de tip documentar. Considerați că acesta este unul dintre genurile cinematografice care este puțin abordat de către regizorii români? Care ar mai fi altele?

În ultima vreme, documentarul a înflorit, dar a înflorit în zona independentă. Statul nu prea mai finanțează filmul documentar românesc, iar acesta a fost preluat oarecum, într-o formulă mai jurnalistică, de televiziune. E vorba despre filme care nu sunt documentare în sensul propriu al termenului, pentru că zona artistică este mai puțin lucrată și mai puțin elaborată. La această oră, se practică documentarul de situație, adică de caz: cazuri speciale, oameni interesanți, în zona asta de middle class și chiar de periferie. Sunt abordate probleme de tipul sărăciei, de tipul condiției rromilor, despre istoria unui pogrom, cum a fost unul dintre filmele prezentate, cel al Oanei Giurgiu, despre care se știu foarte puține lucruri. Eu abordez un tip de documentar oarecum de nișă, pentru mari festivaluri internaționale de artă, cum ar fi cel de la Paris, cel de la Montréal și pentru cine mai poate să vizioneze asemenea filme. Este o zonă cu un public elitist.

 

„Eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanță, importanță sau poate nu va căpăta”

Ce v-a determinat să optați pentru filmele de tip documentar și mai ales documentar de artă sau despre artă?

M-a determinat, în primul rând, faptul că arta plastică sau arta, în general, îți oferă posibilitatea să te lupți artistic cu un alt artist. Este o întâlnire din care trebuie să iasă un element artistic evident. Fie că el este filmul, fie că el este doar prezentarea unei opere și tot înseamnă ceva pentru memoria culturală a acestei țări. Deci eu lucrez la o memorie culturală care, poate peste un timp, va căpăta relevanță, importanță sau poate nu va căpăta. Oricum, genul acesta de cinema este foarte frecvent în lume, artiștii plastici sunt aproape vânați de regizori, pentru că zona vizuală e alături de noi.

 

Ați declarat într-un interviu un lucru care mi-a atras atenția și care mi-a provocat o curiozitate, și anume că dumneavoastră le spuneți studenților că meseria de regizor este precum chirurgia. Este cinematografia românească un pacient care are nevoie să fie tratat ca să se ajungă la anumite modificări? Cum și când a început acest „proces”?

Este o întrebare foarte interesantă. Într-adevăr, cinematografia ar reprezenta instrumentarul pentru pacientul care seamănă, din punctul meu de vedere, cu un public. Atunci când vine vorba de public, trebuie să fim foarte atenți și mai ales trebuie să fim foarte sinceri. Mai precis, munca noastră trebuie să le-o oferim lor și, de foarte multe ori, chiar dacă avem impresia că mesajul nostru ne satisface, trebuie să știm dacă mesajul artistic ajunge la spectator. Aici este zona aceea duală între un receptor, o operă receptată și creatorul acestei opere. Poate că vă sună puțin didactic, dar e foarte important cum vede spectatorul creația mea, dacă o simte așa cum simt eu. Am avut întâmplări în care eu credeam că se va plânge la o secvență, dar oamenii râdeau. Nu erau ei de vină, ci formula deficitară de a le transmite un mesaj. Trebuie să cunoaștem publicul mai bine, dar noi am pierdut acel obicei de a ne prezenta după un spectacol cinematografic și de a sta de vorbă cu spectatorii. E foarte important. Nu numai că îi bagi în seamă și îi onorezi cu prezența ta, dar ei, la rândul lor, te onorează cu prezența în sală pentru a-ți vedea opera.

 

Ștefan Râmniceanu a declarat, atunci când a avut loc premiera filmului Muzeon, că „artistul are nevoie de un labirint, un loc ca un exil asumat”. Domeniul în care dumneavoastră activați presupune muncă de artist. Care este exilul dumneavoastră?

Exilul meu este în scris, pentru că eu scriu și literatură, în acea insulă imaginară pe care probabil fiecare dintre noi o are, iar în acea insulă îmi invit prietenii, îmi invit studenții, creatorii și realizatorii de film și, practic, de fiecare dată când fac un film, mă simt ocrotit în labirintul meu, dar și în spațiul meu, în care foarte puțini oameni intră. Abia după aceea se deschid ușile și oamenii văd dacă este exactă creația din labirintul acela sau din zona mea de refugiu. Nu mă refugiez ca un bolnav, încerc să mă refugiez ca un creator.

 

Filosoful și criticul Andrei Pleșu a spus despre Ștefan Râmniceanu că este „unul dintre artiștii care știu să seducă, să irite, să surprindă și are, cu alte cuvinte, talentul de a fi imprevizibil”. Ce v-a sedus, iritat și surprins atunci când ați ales să regizați un documentar referitor la activitatea lui Ștefan Râmniceanu?

Nu cunoșteam personajul. M-a sedus, în schimb, opera, faptul că un om care a câștigat imens din pictură, care nu a avut altă sursă de venit decât propria operă, pe care a vândut-o foarte bine, a reușit să-și construiască propriul muzeu. Pe mine asta m-a șocat, mi s-a părut o jertfă a unui om care își construiește singur un muzeu ca să rămână ceva după el. Cred că e un mesaj comun, un mesaj universal. Noi trăim pe această lume ca să lăsăm semne. El a lăsat semn acest muzeu, casa în care locuiește, casă în care intră foarte puțini oameni, în care este o nebunie de pictură aranjată, pot spune că este o operă de artă în sine. M-a sedus opera de artă, după care am cunoscut o personalitate extrem de puternică, extrem de atentă la ceea ce făceam. Îmi cerea să fac foarte multe lucruri, îl evitam de multe ori pentru că îmi cerea prea multe și era nerăbdător să vadă ce va ieși. Nerăbdător și temător în același timp, pentru ca nu cumva să fim acea echipă de televiziune care vine, filmează în treacăt, repede și expune undeva, pe un post. După ce a văzut filmul, a dat drumul la ceea ce numesc eu prietenie și pot să spun că am câștigat un prieten, un artist desăvârșit și un om profund.

 

Revenind la modalitatea de realizare a documentarului Muzeon, cum ați reușit să stabiliți o relație între muzică, imagine și dans?

În primul rând, compozitorul a văzut înainte nu numai materialul filmat, ci și spațiul și a avut posibilitatea să-și însușească acest spațiu. Pe de altă parte, el a văzut și trupa de dans, iar eu i-am cerut atât lui, cât și echipei să meargă pe sistemul acela de artă postmodernă pentru că el, la rândul lui, practică postmodernism și instalația.

 

Cât de tare vă motivează premiile și festivalurile la care participați să continuați cu acest gen de film?

Nu știu dacă voi continua, pentru că la această oră îmi doresc să fac un film de ficțiune. Studenții mei au uitat că profesorul lor a făcut și film de ficțiune și e bine să le aduc aminte. Când nimeni nu se așteaptă, profesorul lor va face un film de ficțiune și vom vedea dacă gheara leului mai e ascuțită sau e destul de tocită. Fac acest gen de film documentar pentru că am un angajament față de Ministerul Culturii. Studioul la care lucrez este un studio parțial finanțat de acest minister, care își dorește această memorie culturală. Este o motivație în plus, iar festivalurile și premiile sigur că îți dau sentimentul unei recunoașteri.

 

Un subiect de discuție predilect astăzi se referă la occidentalizarea societății românești, al cărei public își îndreaptă atenția către peliculele marca Hollywood, predominant către filmele de acțiune cu efecte speciale. Cum considerați că poate fi convins publicul să se întoarcă spre ceea ce înseamnă cinematografia românească, diferită de cea americană și nu numai?

El poate fi convins arătându-i filme bune, dându-i niște săli elegante, ca să aibă sentimentul de spectacol. De ce totuși la teatru oamenii vin după ’90, iar de la cinema au început să dispară? Sălile sunt vechi și degradate. Nimeni nu mai stă pe un scaun care este incomod. Deci de la condiția de a-i oferi unui om un loc elegant până la a-i prezenta pe ecran o operă elegantă. Treptat-treptat, el va veni. Noi am slăbit oarecum raportul cu spectatorul, spunând că vrem să facem filme de autor, ne interesează festivalurile, nu ne interesează un public. Ei bine, l-am pierdut. Acum trebuie să-l recuperăm. Și mai e un lucru care ne frământă: zona politică. Dacă eu prezentam un film nu despre Ștefan Râmniceanu, ci despre Gigi Becali, mi-ar fi trebuit o sală mult mai mare. Oamenii vor să vadă fenomene spectaculoase și în zona politică, mai ales de conflict. Or, aici nu era decât un alt tip de conflict, care este greu sesizabil și digerabil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe