Radiografia sufletului unui festival

Lia Faur Publicat la: 31-05-2016

Povestea festivalurilor nu e nouă în România, de aceea am încercat o formulă combinată. Nu știu dacă mi-a ieșit. Am adresat însă câteva întrebări facultative participanților. Cred că orice scriitor și-ar dori ca posteritatea să-l savureze ca pe o carte bună. Cum v-a schimbat imaginea asupra lui Ștefan Aug. Doinaș participarea la mesele rotunde și la lecturile de la Arad? Care considerați că este momentul cel mai reușit din festival și de ce? Credeți că formula găsită pentru organizarea festivalului este potrivită în abordarea scriitorului Ștefan Aug. Doinaș? De ce? Cum ați îmbunătăți ediția următoare a festivalului?

 

Cleopatra Lorințiu

O întâlnire arădeană sub semnul amintirii lui Ștefan Aug. Doinaș, organizată de Lia Faur, care m-a contactat (modern!) pe Facebook, m-a determinat să mă mobilizez și să iau lunga cale a Aradului. A fost și pentru mine prilejul amintirii maestrului, pe care l-am „imortalizat” în filmul de aproape o oră, Excelența în cultură, produs de TVR Cinema și avându-i ca producător pe Lucia Hossu-Longin și ca operator pe Liviu Pojoni. Este un film din anul 2000, distins cu premiul APTR. O reuniune modernă în felul în care a fost organizată, altfel decât eram obișnuită cu întâlnirile culturale și în care am remarcat pasiunea tinerilor autori de a-și citi producțiile, de a-și auzi vocea! O altă lume, un alt ritm al lucrurilor, o detașare de schemele manageriatului cultural local, căci, sinceră să fiu, nu am întâlnit pe nimeni din structurile locale (Consiliu Județean, Prefectură etc.). Câteva întâlniri fugare, o bună intenție vădită, o amalgamare de întâmplări. Pun la dispoziția doritorilor transcrierea întregului interviu cu Doinaș pe http://cleopatra-lorintiu.net/doinas. Admir tenacitatea Liei Faur și buna ei intenție de a propune celebrarea unei mari valori a culturii române, dincolo de mode, timpuri, șefii temporale și, vai, părelnice.

 

Marin Malaicu-Hondrari

E greu să îmi mai schimbe cineva sau ceva imaginea asupra lui Doinaș (mai degrabă asupra Aradului), pentru că pentru mine Doinaș înseamnă în primul rând Atlas de sunete fundamentale, minunata lui antologie de traduceri cu care am crescut, alături de antologia de poezie americană a lui Mircea Ivănescu și de panorama poeziei universale a lui A.E. Baconsky. Așa că, pentru mine, Doinaș rămâne omul (extrem de important) de la care am învățat poezie. Îmi pare foarte bine că la Arad există oameni care se străduiesc să-i păstreze memoria vie, îl pun în discuție, cu atât mai mult cu cât s-a văzut cât este de simplu și de comod să sari la gâtul unui om de la înălțimea unui scaun universitar sau cotrobăind prin arhive. Nu vreau să se înțeleagă că mi-aș dori măcar o clipă ca adevărul să fie ascuns. Nu, dar nici nu vreau să existe suprainterpretări. Pentru o mai bună înțelegere a rândurilor de mai sus, vă rog să citiți cartea lui Radu Cosașu Viața ficțiunii după o revoluție. E foarte simplu, și comod, și politically bla bla bla să condamni pe cineva când trăiești într-un sistem care te îndeamnă să condamni.

Cred că cel mai reușit moment din festival a fost lectura de la teatru. Ca de obicei, poezia și proza în direct nu au dezamăgit, mai ales că au fost atâtea voci și toate diferite.

Formula găsită pentru organizarea festivalului cred că e cum nu se poate mai potrivită, pentru că pune în discuție nu numai opera lui Doinaș, ci și viața, iar ăsta e un mare plus pentru organizatori, cei care acceptă de dragul autorului să se pună în situații deseori incomode.

De ce trebuie neapărat îmbunătățit ceva dacă acel ceva funcționează deja foarte bine?

 

Claudia Dragoș

O astfel de abordare a operei lui Ștefan Aug. Doinaș promovează principiul superiorității artei în fața alegerilor contextuale. Festivalul a fost accesibil nu numai publicului specializat, ci și publicului larg și mai ales elevilor. Din poziția mea de profesor, am observat acest aspect care se potrivește cu încercarea noastră de a transmite nu doar valori universale, ci și locale, iar arta lui Doinaș transcende timpul.

Festivalul le dă elevilor posibilitatea unei alte perspective asupra a ceea ce înseamnă cultură, diferită de ceea ce transmite școala. Cadrul săptămânii ,,Să știi mai multe, să fii mai bun” reprezintă timpul și locul potrivite, deoarece exact aceasta este menirea ei: educarea tinerilor într-o manieră non-formală, dincolo de bariera catedrei. Am trăit bucuria de a vedea elevii angajați în discuții directe cu scriitori și profesori și cred că acest fapt îi va apropia mai mult de literatura contemporană.

 

Radu Vancu

Lia Faur a reușit la Arad ceea ce orice organizator de festival literar visează să reușească, și anume să dea unui eveniment, preț de câteva zile, efervescența aceea strălucitoare, care, altfel, îi este specifică literaturii doar pe pagina scrisă. Scriitorii sunt de regulă ființe mai degrabă solitare, aricioase, cu asperități de tot soiul. Pentru a-i aduna vreme de mai multe zile la rând și pentru a scoate din interacțiunea lor această suită de evenimente armonice despre care vorbeam, e nevoie de un talent special, asemănător cu al dirijorilor. Lia Faur îl are cu prisosință, iar Aradul ar face bine să i-l capitalizeze preț de cât mai multe ediții.

În ce mă privește, cele mai intense momente ale festivalului au fost cele ale întâlnirilor cu liceenii. Borges scrie undeva că unul dintre cele mai dificile lucruri din lume e să discuți despre literatură cu câțiva adolescenți inteligenți. A fost, nu-i vorbă, dificil, dar a fost de asemenea foarte tonic să-i vezi pe acești tineri punând problema exact în acei termeni care nu te lasă niciodată să trișezi, să umbli cu jumătatea de măsură, să te eschivezi. A fost momentul din festival care m-a făcut să simt, lucru atât de rar, că toată rodomontada asta cu scrisul merită. Nu le pot fi îndeajuns de recunoscător (lor și Liei Faur) pentru asta.

 

Andrei Mocuța

La prima ediție din 2015 a festivalului l-am redescoperit pe Doinaș – recunosc, după o foarte lungă pauză – împreună cu elevii de la „Vasile Goldiș”, iar în acest an, la o binevenită a doua ediție, împreună cu elevii de la Colegiul „Elena Ghiba Birta” și poetul Vasile Dan.

Toate evenimentele au avut însemnătatea lor specifică. A fost un festival concentrat, fără momente moarte, cu autori valoroși, care au stârnit interesul publicului (și așa restrâns) arădean. Un festival reușit trebuie să pună accentul în primul rând pe dialogul dintre scriitorii invitați și public, astfel că, în locul unor pledoarii exclusive despre Doinaș, mai potrivite ar fi workshopurile creative pornind de la Doinaș. Ceea ce cred că s-a întâmplat la Arad, prin implicarea mai activă a publicului neobișnuit în provincie cu asemenea evenimente selecte.

 

Gabriel Andreescu

Cât de confuză în repere este lumea în care trăim! S-a ajuns, iată, ca oamenii să simtă nevoia să-l apere pe Ștefan Aug. Doinaș de „gura lumii” și să inițieze evenimente culturale dedicate importantului om de cultură în orașul său natal, cu teama, deloc aiurea, deloc dezmințită de evenimente, că ar putea da socoteală pentru fapta lor. La Festivalul „Zile și seri de literatură Doinaș”, unde am ajuns răspunzând propunerii unei entuziaste poete (Lia Faur), am asistat la emoția cu care organizatorii se întrebau: „Va veni sau nu va veni (invitatul)?”; „Ce va scrie (un adversar al ideii) în presa locală?”. Or, cum nota Virgil Nemoianu, Doinaș e poetul care a îmbogățit percepția nuanțată a realului, a sporit cunoașterea adâncurilor psihice, a conservat și îngrijit autoidentificările omului de către comunitatea lingvistică în care s-a născut și a trăit. Iar actele scriitorilor care l-au denigrat pe Doinaș, „figura cea mai vrednică de venerație a poeților români din generația vârstnică”, au fost (comentariul aceluiași Nemoianu) adevăruri inchizitoriale simpliste și dubioase. Atunci, de cine ar trebui apărat Doinaș? Cine și cui îi poate cere socoteală?

 

Miruna Vlada

Mi-a plăcut foarte mult aerul firesc al festivalului, în fiecare dintre momentele sale. Spun asta pentru că am început să duc dorul firescului la multe dintre evenimentele literare autohtone, mai ales cele ce se intitulează pompos „festivaluri”. A fost un eveniment autentic, în care am descoperit scriitori noi, voci locale, un Arad senin, dar și puțin amorțit, o Lia ca un atlas cultural cu multe proiecte pe umeri… Păstrez o amintire frumoasă din prima zi și din discuția prietenească ce s-a legat între invitații la festival pe tema redescoperirii lui Doinaș și a revistei Secolul 20 (21). Am depănat firesc amintiri și apoi am atacat tema „grea” a poeziei politice, care ne-a provocat pe toți la opinii și contraziceri. Apoi, întâlnirea cu elevii de liceu de a doua zi a decurs foarte bine, deși mi s-a reconfirmat cumva crisparea cu care profesorii de română aleg să vorbească despre poezie. I-am simțit pe copii temători și neantrenați în jocuri de scriere creativă, dar sper că am reușit să le transmit puțin din pasiunea mea pentru literatură. Lectura de poezie din noapte, de la cafeneaua de la etaj a teatrului a fost cu adevărat magică. Vocile poeților, amestecate cu vocile publicului provocat la lectură de Răzvan Țupa, și lumina joasă, și melancolia… Cred că acea seară mi-a rămas imprimată ca fiind cel mai poetic moment al întregului festival, unde totul parcă s-a legat de la sine – și lecturile noastre, și poveștile despre satul natal al lui Doinaș, și spiritul său.

Aceasta cred că ar fi definiția acelui firesc pe care ar trebui să îl atingem atunci când vrem să menținem vie memoria unui mare scriitor. Cred că Festivalul „Doinaș” a reușit acest lucru, poate chiar și prin polemicile pe care le-a creat involuntar.

 

Alina Ledeanu

La Arad, un spirit tânăr a dominat „Zilele și serile de literatură Doinaș”. Pe afiș, fotografia poetului abia ieșit din adolescență, aceea din panoul absolvenților de la „Moise Nicoară”, trimitea limpede la matricea formatoare arădeană, dar și la începuturile unui destin poetic perfect conturat în 1939: debutul avusese loc în Jurnalul literar al lui G. Călinescu, primul său caiet-jurnal era doldora de poezii și traduceri publicate în periodice reprezentative. Primele cărți din biblioteca personală de școlar divulgă – exersate caligrafic – variantele viitorului pseudonim literar, iar corespondența liceanului Popa cu prietenul și colegul Deliu Petroiu cuprinde aproape tot repertoriul tematic ce se va închega în eseurile de maturitate și chiar de senectute. Începuse să scrie un roman, declara că are „nădejde – încrederea lui Hugo la 15 ani – că voi realiza ceva”, avea conștiința propriei valori, se simțea „os de domn”. Când a părăsit Aradul pentru Universitatea sibiană, viitorul student Ștefan Popa era deja poetul Ștefan Aug. Doinaș.

Am admirat viziunea neconvențională a poetei Lia Faur în organizarea celor cinci zile încărcate de evenimente. Tinerețea în spirit mi s-a părut a fi deviza aleasă de poetă, chiar dacă participanții (arădeni sau din țară – poeți și prozatori, critici și cercetători, artiști media sau dansatori) aparțineau unor generații diferite. Spații „altfel”, neașteptate pentru găzduirea verbului poeziei și prozei, au dat nerv și farmec întâlnirilor; în câteva licee, elevii au fost provocați de Marius Chivu și Miruna Vlada să fantazeze în ateliere de scriere creativă; Radu Vancu, Marin Malaicu-Hondrari și Răzvan Țupa au citit pentru liceeni; dialogul cordial și chiar voios dintre poeți, prozatori și critici sau prezentarea revistei Secolul 21, condusă de Doinaș ani buni după 1990, ca pe o instituție independentă și formatoare, s-au petrecut, inclusiv „la miezul nopții”, în cadrul relaxat-boem al cafenelelor ArtCafe și Boeme Teatru.

Ceea ce nu înseamnă că au lipsit seriozitatea și rigoarea dezbaterilor, mai ales în abordarea contextelor sociopolitice cu care s-au confruntat scriitorii români înainte de decembrie 1989. Lansarea cărții lui Gabriel Andreescu Existența în comunism. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist la principala librărie din oraș, precum și masa rotundă moderată de Liliana Corobca de la Palatul Primăriei despre „Statutul scriitorului: cenzuri, prejudecăți, influențe”, chiar dacă anunțată pe un ton șugubăț ca un „joc interactiv, mai în glumă, mai în serios”, s-au transformat în adevărate colocvii pe o anumită temă. Interesul asistenței pentru ambele subiecte (instituții represive din România comunistă: Securitatea și cenzura) și profunzimea discuțiilor ne-au făcut să regretăm timpul insuficient de care dispuneam cu toții.

Ajuns în acest an la a doua ediție, din inițiativa și prin tenacitatea Liei Faur, Festivalul „Doinaș” promite să devină o construcție durabilă. Însuși faptul inițierii sale și dovada că el continuă răspund la două întrebări esențiale: în ce fază se află receptarea operei lui Doinaș la mai bine de un deceniu de la dispariția fizică a autorului? Cum rezistă ea schimbării stilului de lectură, exploziei informatice și informaționale din ultimii ani?

Academia Română a dat propriul răspuns: invitați la Arad de Lia Faur într-un colocviu-preambul al festivalului, criticii literari Eugen Simion și Mircea Martin au vorbit despre importanța poeziei lui Doinaș în contextul neomodernismului românesc. În același cadru, Academia Română și Primăria Aradului au decis să publice împreună integrala operei marelui scriitor, într-un tiraj care să o aducă pe rafturile tuturor bibliotecilor importante din țară.

 

Liliana Corobca

Pentru mine, care nu m-am născut în România, o vizită într-un oraș nou este o provocare. Am găsit un Arad încântător, înfloritor și, dacă luăm în considerare (și) apa tulbure a Mureșului, tulburător. La sfârșitul anului trecut am publicat un roman, Imperiul fetelor bătrâne, din care nu citisem niciodată în România. Abia acum, la Arad, am avut o primă lectură. A fost, de fapt, un recital nocturn al tuturor scriitorilor invitați, interesant și prin conținut, și prin diversitate, o ocazie de a asculta autori pentru prima oară, de a-i descoperi chiar. Miza participării mele la festival a fost însă discuția despre cenzură. De fapt, în cărțile publicate pe această temă, citasem copios din niște eseuri mai puțin cunoscute ale lui Ștefan Aug. Doinaș, câteva reflecții legate de autocenzură, limbaj esopic, tipurile cenzurii etc. M-am gândit că ar fi potrivit să readuc în discuție ideile lui Doinaș, atât de actuale, în privința cenzurii. La jocul nostru „de-a cenzura” au fost atâtea intervenții, întrebări, completări, încât nici nu am reușit să prezint tot ce îmi propusesem. Faptul că o temă științifică și austeră a trezit mult interes a fost o surpriză.

Îmi vor rămâne mult timp în memorie plăcutele discuții cu colegii scriitori din seara de după evenimentele oficiale. Sper ca festivalul să ajungă o tradiție și să aibă viață lungă.

 

Răzvan Țupa

Toate discuțiile la care am participat mi-au arătat că impresia cu care venisem la Arad era greșită. Credeam că scandalurile în care a fost îngropată amintirea lui Doinaș încă îi acoperă valoarea literară. La festival, am constatat că fiecare aberație spusă despre poet este doar zgomot de fond, iar pe un autor important poți să-l identifici și după numărul deformărilor cărora i-a fost supusă percepția și le-a rezistat.

Mi-au plăcut toate lucrurile pe care le-am văzut. Și lansarea din librărie cu Marius Chivu și Radu Vancu în mare formă, dar și masa rotundă de la final, despre cenzură, mi-au format reflexe noi legate de discuțiile din jurul literaturii. Best of pentru mine a fost lectura din teatru. Să vezi cum fiecare încearcă să câștige publicul și nimeni nu se limitează la o lectură liniară a fost o revelație pentru mine și o ocazie să-mi definesc și mai bine modul de lucru în ce privește punerea în scenă pentru poemele mele. Vorbim despre una dintre formulele ideale de valorificare a influenței pe care a adus-o un poet. Dezbateri, discuții, lecturi cu invitați aleși atent. Aș asigura o mai bună reflectare a fiecărui aspect în parte din festival. Simt nevoia unei arhive în care să pot găsi ceea ce s-a discutat, ceea ce s-a citit. E un ajutor de care fiecare cititor are nevoie. Autorii arădeni ar avea nevoie să li se ofere șansa de a se identifica mai mult cu evenimentul și să fie ajutați să treacă peste iluzia opoziției dintre invitații din țară și cei locali.

 

Adrian G. Romila

La Arad, în aprilie, sub egida lui Ștefan Aug. Doinaș, am prins câteva minunate „zile și seri de literatură”, cu evenimente culturale consistente și cu dese momente de convivialitate reconfortantă. Adaug, pentru completarea tabloului meu afectiv, decorul „retro” al micii Viene de la marginea vestică a României, vremea superbă și pe cei câțiva tineri, talentați și empatici scriitori.

În centru a fost personalitatea autorului Vânătorii cu șoim, despre care am aflat lucruri inedite. Dar în primul rând mi-a plăcut diversitatea manifestării. Dinspre Doinaș, comunism, politică, cenzură și poezie, am iradiat liber spre literatura vie. Am schimbat idei, am gustat texte și cărți ale celorlalți, ne-am întâlnit cu liceeni și am simțit din plin frumusețea inteligenței dialogale.

Bravo, dragă Lia Faur! N-ar fi rău totuși să ai, pe viitor, o echipă și să nu mai faci totul de una singură, chiar dacă ceea ce faci iese foarte bine!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe