Alexandru Mușina – Poetul, Cetatea

Daniel Puia Dumitrescu Publicat la: 31-05-2016

„Încerc să îmi imaginez o lume fără poeți, fără poezie: ar fi o lume încremenită.” Acestea sunt cuvintele lui Alexandru Mușina din Poezia – teze, ipoteze, explorări (Aula, 2008), cuvinte care, în opinia mea, descriu foarte bine demersul poetic și teoretic al maestrului, de la Cinci și Strada Castelului 104 până la Dactăr Nicu & his Skyzoid Band; 1982-2013, peste treizeci de ani de poezie.

Nu pot să vorbesc despre Opera poetică a lui Alexandru Mușina, în cele două volume de la Tracus Arte (2015), fără a mă referi mai degrabă la autor, la maestrul Mușina, cel care, timp de două decenii, a schimbat mentalități la Facultatea de Litere brașoveană. În același timp, trebuie să mă refer la poetul și teoreticianul literar brașovean și în raport cu Cenaclul de Luni, „materialul meu de studiu” și „cantonamentul” poeților optzeciști. Dacă poetica celor două volume amintite mai sus va fi cu siguranță discutată de criticii literari, perspectiva celui care încearcă să îmbine istoria literară cu o sociologie a fenomenului poate fi una, sper eu, inedită. De aceea, voi privi Opera poetică a lui Mușina plecând de la momentul București, sfârșitul anilor ’70, dar și de la dubla sa orientare, de poet și teoretician literar.

În numeroasele convorbiri pe care le-am avut, povestea foarte mândru despre atmosfera de cămin din 6 Martie, despre camera pe care a împărțit-o cu Romulus Bucur, Nino Stratan și, pe rând, Roman Istrati ori Daniel Pișcu. Nu numai în opinia lui, ci și a poetului arădean menționat aici, această atmosferă, din care s-au născut și poeziile „bune” ale lui Pișcu, de exemplu, a ajutat foarte mult și la conturarea primului său volum de poezii, Strada Castelului 104. Modelat în camera de cămin și cizelat în „bătăliile” din Cenaclul de Luni, stilul lui Mușina și preferințele pentru poezia americană ori britanică a începutului de secol XX vor sta la baza primelor teorii ale profesorului universitar brașovean de mai târziu. Încă din notele pe care le-am consultat în Arhivele CNSAS și despre care am vorbit în O istorie a Cenaclului de Luni, din convorbirile telefonice, din scrisorile trimise lui Romulus Bucur la Arad, lui Sorin Preda la Bacău sau lui Ion Pop la Cluj, putem observa primele sale „zbateri”, primele teorii legate de poezie și poeți, dar și primele idei despre antropocentrismul optzecist.

Pornind și de la aprecierea deosebită față de Ezra Pound, poetul și teoreticianul, Alexandru Mușina aprofundează aceste două direcții, o dublă orientare ce poate fi observată și atunci când analizăm diversele forme de discurs poetic pe care le adoptă de-a lungul timpului. Când se joacă în diverse moduri, precum în Și animalele sunt oameni, în Cordilio, Bibinia & comp. sau chiar în Dactăr Nicu & his Skyzoid Band ori când adoptă un ton mai sobru, în Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986) sau în Personae, Mușina lucrează precum un maestru păpușar, ține toate sforile și știe când și pe care să le manevreze. Aceasta poate fi și urmarea trainingului lunedist, dar și a unui fapt pe care îl menționează în ultimul interviu pe care mi l-a acordat, în toamna lui 2011: „Noi am avut șansa de a debuta foarte târziu. Nu am debutat cu poeme juvenile și, mai ales, nu am fost prinși de valul succesului, pentru că, atunci când ești tânăr și ai succes, te termină, te zăpăcește. Eu am debutat la 30 de ani, Iaru pe la vreo 27, Coșovei mai repede, 25, și Cărtărescu la fel, 25, Romulus Bucur pe la 28, deci după 25 de ani a debutat practic toată lumea. Și cred că a fost spre binele nostru”.

Opera poetică a lui Alexandru Mușina (Tracus Arte, 2015) este, în opinia mea, cel mai bun portret care i se face complexului om de cultură brașovean, este cea mai bună dovadă că poezia scoate lumea din încremenire, că, atâta timp cât Poetul se află în Cetate, viața nu își pierde frumusețea și dinamica ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe