Terminus Valparaiso

Andrei C. Șerban Publicat la: 31-05-2016

La aproape trei ani de la dispariția lui Alexandru Mușina, un demers editorial asemănător cu cel al Editurii Tracus Arte – de a aduna în două volume întreaga operă poetică a scriitorului brașovean – poate fi considerat atât un gest de profundă grijă adresată literaturii autohtone a ultimilor decenii, cât și un frumos gest de prietenie închinat uneia dintre cele mai îndrăgite apariții ale spațiului cultural român recent. La limita dintre jovialitate și cinism, dintre discreție și epatare, personalitatea lui Alexandru Mușina a fost rareori separată de procesul receptării creației sale. Nu întâmplător, cea mai sigură modalitate de a te atașa de poezia lui Mușina era aceea de a-l asculta recitându-și propriile scrieri.

Recitindu-i cu acest prilej editorial opera poetică, o mai veche convingere personală a fost reactualizată: în sânul unei culturi care-și adjudecă din ce în ce mai mult un mizerabilism autovictimizant, în care martirajul cochetează cu suferința resimțită la nivel organic, Alexandru Mușina pare să rămână cel mai important autor dintre (foarte) puținii săi coechipieri ce redau poeziei autohtone acea trăsătură pe care, într-un complex de superioritate național, ne-o asumăm pe deplin: umorul. Dar nu acel umor gratuit al jovialității tradiționale, ci latura incisivă a unui discurs cotidian care coagulează în subtext realitatea exterioară decodificată subversiv. Prins oarecum între două generații poetice care-și concretizau spiritul de frondă la adresa unui sistem absurd printr-o tendință evazionistă, de reinventare deseori onirică a unor universuri fantasmatice, tendința de a-l plasa pe Alexandru Mușina într-o categorie asemănătoare poate fi foarte tentantă.

Totuși, universul său liric nu este un exercițiu de procesare metaforică (cel puțin, nu la modul absolut) a cotidianului care, ca într-un butterfly effect, să creeze la celălalt capăt al universului ficțional contrareplica imaginară a unei lumi în descompunere. Lumea poetică marca Mușina este mai degrabă rezultatul unui proces lucid și cinic de eviscerare a unui organism lingvistic mult prea leneș în restabilirea propriilor mecanisme de funcționare. Ceea ce în mod normal am numi clișee, în scrierile lui Mușina, aceste insulițe textuale devin niște pârghii care catalizează o incisivitate consumată chiar în măruntaiele stereotipiilor discursive. Finalitatea pare mereu aceeași: literatura care nu se consumă decât în exterior, decât în producerea artificială a unor emoții de duzină pe baza unui rețetar epuizat, ignorând principiile interne ale unui limbaj al imediatului pare o grotescă fricțiune a unor organisme vide. Mult mai frumos spus, „Un animal gâfâind/ Sub alt animal. O vacă, o poezie”. Ironia, până la urmă, rămâne emblema distinctivă a unei preștiințe, a unei cunoașteri predeterminate a obiectului deconstruit. Iar Mușina știe cel mai bine acest principiu. Dulce-amară sau acidă, hazoasă sau tragicomică, tranșantă sau aparent naivă, poezia sa devine însuși obiectul propriei deconstrucții. O oarecare tendință de regândire la rece a limbajului poetic într-un proces de autoreflectare a unor mecanisme discursive, să le zicem, consacrate. „Dar nimeni/ Nu poate înțelege și scrie”, ne spune pe ascuns scriitorul, în miezul unui text care jonglează într-un mod aparent natural cu istoria personală pe care ne-o recreăm în pragul interacțiunii cu realitatea.

Recunoscut de Caius Dobrescu drept „un poet al demnității umane”, Alexandru Mușina devine un scriitor cult pentru generația sa tocmai pentru că nu fuge din calea realității, refugiindu-se în sânul unei fantezii metaforice atunci când congenerii săi o fac. Ceea ce reușește Mușina să creeze în opera sa poetică nu se poate traduce, în schimb, nici ca o abdicare în fața cotidianului. Personajele sale – un melanj colorat de trenduri americane la limita kitschului, de mode occidentale ori de sonorități prețioase restaurate în baza unei anumite formule autohtone de o incisivitate aproape inocentă – sunt, de fapt, emblemele unei realități care pare să se falsifice pe sine însăși. Chiar și în absența unei tendințe escapiste. Pe baza unor astfel de premise, creația lui Alexandru Mușina, înșelătoare prin aparenta lejeritate cu care atacă automatismele de limbaj ori contextele cotidianului frust, complexă prin profunzimea demersului de restaurare a unor formule textuale aparent epuizate, marchează unul dintre cele mai importante momente ale emancipării liricii autohtone de sub jugul autoimpus al unui tragism ce pare să nu mai promită decât o nefericită întoarcere în miezul unui nucleu poetic supralicitat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe