Vă rog să stați la rând, ajunge pentru toți!

Ioan Șerbu Publicat la: 31-05-2016

Nu știu cum reușesc unii să-și facă antologii sau volume cu opera poetică încă din timpul vieții, iar pentru un poet de calibrul lui Mușina au trebuit să treacă trei ani de la moartea lui pentru ca o operă poetică integrală să iasă pe piață. Pavor nocturn, Căderea sau Drojdie, poeme-star din „antologiile în viață”, sunt într-adevăr reprezentative prin specificul expresiei sau ale câte unei trăsături generaționiste. Niciunul însă nu poate concura cu poemul cult Budila-Express, elegia sarcastică ce tratează, după cum spunea undeva George Perian, un traumatism existențial specific unei întregi generații.

De ce era nevoie de un tot poetic mușinian? În primul rând, dintr-un considerent pragmatic: volumele de poezie separate se găsesc greu sau deloc. Or, în cazul profesorului brașovean, coexistă instanța unui foarte bun teoretician cu cea a unui excelent practician. Teoriile poetice și eseurile lui Mușina, fără exemplificarea propriilor sale creații și experimente, încercări și formule, ar risca să răsune doar într-un cerc local, nedrept de mic în comparație cu utilitatea unui astfel de mentorat. Apoi, în contextul în care suficient de mulți tineri cred încă în faptul că poezia există doar în manualele școlare, cum să nu te grăbești să recuperezi un revoluționar ale cărui reflexe culturale trec de la poezia politică prin cea cotidiană, apoi erotică, ajungând până la poeme pentru copii? Judecând numai după numărul și calitatea poeților ieșiți din mâna formată, dar nu intruzivă a lui Alexandru Mușina, și tot ar fi fost o prioritate editarea de urgență a volumelor într-o singură operă. Dar, dincolo de aceste argumente principiale, poemele trebuiau vărsate într-un întreg care să-și poată sta sieși ca dovadă pentru standardul ridicat impus nu numai prin talent, cât și printr-o muncă programatică și acerbă. Căci, vorba picantă a poetului în discuție, „inspirația fără meserie este muget”.

Concentrând personalitatea într-o sintagmă, Caius Dobrescu îl caracterizează pe Alexandru Mușina în prefața volumului ca pe un poet al demnității umane. Având în vedere această generoasă trăsătură, mă opresc la un etaj intermediar al ei, cel al onestității. Alexandru Mușina nu s-a folosit niciodată de calea mai ușoară. Înainte de ’89, nu s-a refugiat în mirajele unor realități – nici fizice, nici lingvistice – oferite de descoperirea beatnicilor. Nici nu a evadat într-un univers intim, circumscris de cotidian. Manifestul pe care a înțeles să îl exprime s-a reflectat în texte și în afara lor. A considerat poezia un act public, dar totodată extrem de personal. Scrii pentru alții, dar nu poți să scrii decât despre ceea ce contează cu adevărat pentru tine. Ca în experimentele biologice, Mușina a testat mai întâi pe el, de la invidii și orgolii literare asumate și tocmai de aceea savuroase la critici civice, probleme fiziologice, îmbătrânire, sens. A pus propriile porniri temperamentale sub semnul satirei și a rămas un observator lucid pentru orice risca să devină inginerie socială, chiar dacă „viața i-a dat și lui niște pumni în gură”. Nu întâmplător, conform unei note din 1985 a unui informator al Securității, după lectura patriotică a unui tânăr, Mușina a urcat pe scena Casei de Cultură din Brașov, de unde a perorat că Cenaclul Celor Nouă (pe care-l conducea) nu este o tribună patriotardă, interzicând din acel moment folosirea cuvântului patrie.

Tot onest a fost Mușina și când, în fața unor merite de disident care i se atribuiseră după ’90, a admis amar că a acceptat și el, ca mulți alții, o cale de înțelegere cu regimul, fără eroizarea ulterioară a unor gesturi literare. Da, a scris poezie subversivă, dar a scris-o cu ochii la ușă.

Toată documentarea științifică pe care Alexandru Mușina a pregătit-o în apărarea poeziei, toți poeții pe care i-a introdus în ABC-ul învățării nu l-au deturnat de la acutizarea celor mai sensibile (și uneori invizibile) partituri care pot rezona în cititor. Prin urmare, s-a profesionalizat tot mai solid ca poet al tensiunii, fie că a fost cinic și a vorbit despre mizerie, fie că dintr-o picătură de singurătate a construit o rețea subterană de ironie. Iar aici e din nou vorba despre onestitate: având acces la o multitudine de trucuri, de feerii cu care să-și uimească cititorul sau de cârlige de limbaj cu care să-l agațe, fiindu-i astfel facil să pună tehnica la treabă pentru o poezie „de succes”, a ales să n-o facă. A devenit, cu alte cuvinte, cu atât mai responsabil cu cât a controlat mai bine rețetarul poetic, în sprijinirea practică a propriei afirmații: „Poezia nu e un lux, nu e o distracție, nu e nici tovarășa educatoare, ci o formă de înțelegere a lumii, de culturalizare a ei”. Iar asta nu e deloc puțin, dacă aducem în vecinătate două dintre cele trei „antologii în viață” despre care am vorbit mai sus, ușor recognoscibile. Dar, în sfârșit, a ieșit și opera poetică mușiniană. E bine, ce mai contează curtea vecinului?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe