Anselm în limba română

Alexander Baumgarten Publicat la: 31-05-2016

Latinii universitari ai secolului ai XIV-lea au fost puși, de-a lungul mai multor generații, în fața unor provocări ale întrebării dacă obiectul suprem al teologiei poate fi cunoscut, măcar atât cât cunoașterea să fie transmisă, iar poziția profesorului ei să fie justificată în universitate. Ideea că teologia este o știință în sensul riguros al termenului, adesea într-un sens preponderent hermeneutic, a ocupat mințile acestui secol. De la teologia engleză a lui Ockham, Bradwardine, Chatton sau Wodeham și până la atmosfera pariziană creată în jurul unor personaje precum Thomas de Argentina sau Grigore de Rimini, urmați de Godescalc de Nepomuk sau de Iacobus de Altavilla, problema comună a construcției unei legitimități a cunoașterii teologice a fost strâns legată de o interogație a tradiției și o selecție a autorilor vechi, pe care urmau puse fundamentele acestei noi științe. Această știință însă purta amintirea unei traume, suferite în 1277: naturalismul aristotelic, modelat de tradiția neoplatonismului arab, intrase într-o confruntare radicală cu teologia creștină; în urma acestei confruntări rezultaseră o serie de propoziții cenzurate, care cereau eliminarea din imaginea asupra lumii a ideii că Dumnezeu s-ar raporta prin intermediari la lumea creată și că această lume ar fi eternă și complementară unui intelect unic pentru toți oamenii, garant al supremei fericiri a acestora. Acest program de eliminare a presat asupra profesorilor secolului următor de a modifica imaginea lumii și de a-și selecta, în consecință, noi autori ai tradiției, care să ocupe primul plan al citărilor. Acești autori au fost Augustin și Anselm.

Cei doi formau o continuitate problematică, iar asocierea lor făcea ca Augustinul secolului al XIII-lea să nu mai fie identic celui frecventat în secolul următor. Reapariția pe scenă a lui Anselm modifica imaginea augustinismului, accentuând câteva idei majore ale episcopului Hipponei. Mai întâi, o valorificare a teoriei augustiniene a subiectivității în direcția unui concept al asentimentului – formă de expresie a sinelui în raportarea sa la obiectul credinței și al adevărului în bună legătură cu tratatul anselmian Despre adevăr. În al doilea rând, o înțelegere a limitelor intelectului omenesc în direcția unei puteri de semnificare propozițională a realităților de dincolo de experiență pe care noua generație de teologi a numit-o „semnificabilul pe cale complexă” și care valorifica limitele argumentului ontologic formulat de Anselm în Proslogion. În fine, o etică pentru care fericirea intelectuală de la 1277 primea o replică în celebra teorie a dreptății și a satisfacției în fața păcatului originar în termenii căreia Anselm interpretase Întruparea în De ce s-a făcut Dumnezeu om.

Îmi ajung deschiderile acestor două paragrafe pentru a propune o analogie. Contextul nostru epistemic prezintă un număr de similarități, mutatis mutandis, cu provocările secolului al XIV-lea. Filosofia limbajului a reluat de mult teoria lui complexum significabile sub forma teoriei wittgensteiniene a lumii și a stărilor de fapt, oferind o nouă trasare a limitelor de cunoaștere în fața fenomenului lumii. Replica teologică, cuplată adesea cu fenomenologia, a vizat, pe de altă parte, o teorie a obiectului donat, care legitimează eforturile subiectului de gândire a transcendentului. În al treilea rând, ideea raportului dintre știință și credință, care interpretează credința ca asentiment al intelectului și al voinței este un concept util oricărei filosofii dornice de a ajunge „la lucrurile însele” (mizând pe faptul că assensus, asentimentul, numai în română sau franceză nu se mai opune clar lui consensus, consensului prin care înțelegerea tacită a grupului uman asupra semnificației realității se poate face foarte ușor cu prețul minciunii).

Anselm este, așadar, un autor de revizitat, care merită să facă parte din sursele de reflecție disponibile în bibliotecile noastre. O serie a operelor sale, bilingvă, adnotată, ordonată și precisă filologic, teologic și filosofic e încă absentă, chiar dacă o zecime a operelor sale are deja o formă în limba română. Chiar dacă se resimte lipsa, timp de decenii în cultura noastră, a preocupărilor teologice, De ce s-a făcut Dumnezeu om a fost tradus în 1997 cu talent filologic și atenție precisă a comentariilor de Emanuel Grosu. Reluarea lui ar fi utilă într-o serie a operelor anselmiene, în care sinoptica lor să conducă la comentarii noi și la o confruntare cu tradiția receptării acestui text în secolele următoare, prea puțin studiată astăzi, în general. Încercasem în 1996-1998 versiuni din Proslogion și Monologion: m-aș bucura să le reiau, bilingv, ștergând din ele urmele lipsei mele de experiență de acum două decenii și suprimând entuziasmele comentariilor care trădau mai degrabă exaltări juvenile decât răbdarea studiului. A apărut apoi, în „Biblioteca Medievală”, Despre libertatea alegerii, în versiunea Laurei Maftei, un text care merită abia de acum atenția celor care vor să lectureze o nouă versiune a teoriei rectitudinii voinței în alegerea deliberată. În fine, avem o foarte frumoasă versiune a tratatului Despre adevăr, datorată lui Cristian Bejan și Andrei Marinca (2015, Ratio et revelatio), un text fără de care Despre minciună al lui Augustin e doar o frumoasă promisiune. Însă toate acestea sunt, încă, foarte puțin din curgerea unei tradiții a cărei recuperare poate da identitate, siguranță de sine, instrumente de confruntare și maturitate limbii și minții capabile să o realizeze.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe