...debita nostra („...greșelile noastre”) și satisfactio

Emanuel Grosu Publicat la: 31-05-2016

Cur Deus Homo este o operă cu o uimitoare logică internă. Prin metoda „axiomatico-deductivă” de abordare a subiectului, prin ipoteza foarte îndrăzneață pentru un arhiepiscop (să presupunem că Cristos nu a existat niciodată – capitolul al zecelea al primei cărți), prin faptul că elimină anumite teorii (de exemplu, cea a drepturilor diavolului) care circulaseră în Patristică, rămâne la fel de uimitoare ca și argumentul ontologic. În plus, este și un exemplu al modului în care atributele divine (dreptatea, bunătatea, atotputernicia...), pentru a fi corect înțelese, trebuie corelate între ele: Dumnezeu nu poate fi atotputernic fără să fie și drept, la fel cum dreptatea sa implică bunătatea, atotputernicia, omnisciența, imutabilitatea... Și practic în această optică e construită întreaga demonstrație a lui Anselm, care răspunde astfel întrebării foarte punctuale a interlocutorului său Boso, dar și perplexității multora: dacă omnipotența divină poate explica oricând Învierea și Înălțarea, cum poate fi ea, în ordine logică, pusă în acord cu nașterea, suferința și moartea Mântuitorului? Or, tocmai necesitatea conectării reciproce a atributelor divine face să nu mai pară deloc stranie sau reductivă, cum s-a susținut adesea, abordarea juridică, dominantă în demonstrație. De altfel, nu e singura critică ce s-a adus dialogului: conceperea satisfacției în termeni exclusiv cantitativi, ca și cum rezolutivă e numai posibilitatea (sau imposibilitatea) de a o achita, nu și intenția de a o face; transferul recompensei pentru jertfă de la Cristos la om ca rezultat al unei „convenții” între persoanele divine; că răscumpărătoare pare să fie numai moartea Mântuitorului, nu și viața, exemplară pentru om; că Duhul Sfânt nu își găsește loc în demonstrație, totul părând să se reducă mai degrabă la celelalte două Persoane, Tatăl și Fiul – sunt doar câteva dintre obiecții, ușor solvabile dacă, așa cum ne îndeamnă David Bentley Hart (Frumusețea infinitului), nu vom pretinde operei mai mult decât și-a propus autorul.

Prima traducere în limba română a dialogului (De ce s-a făcut Dumnezeu om, Polirom, 1997) a fost un pas înainte în cadrul efortului de recuperare a unor texte, teme și abordări conceptuale pe care cultura noastră le ignorase decenii la rând. Limitele acestei ediții țin în special de adnotarea textului și de studiul introductiv, conceput aproape integral din perspectivă filologică.

O nouă ediție ar presupune deci un efort dublu. În primul rând diortosirea traducerii, căci unele revizuiri terminologice se impun; apoi, titlul De ce Dumnezeu s-a făcut om corespunde mai bine topicii noastre, însă ambiguitatea intenționată a titlului original ar putea credita și o variantă care să calchieze titlul versiunii italiene a lui Dario Cumer: Perché un Dio Uomo (De ce un Dumnezeu-Om), sugerându-se și în acest mod că intenția dialogului este de a argumenta necesitatea unui Dumnezeu-Om ca autor al Răscumpărării (acest din urmă aspect fiind deseori invocat printre diferențele dintre dialogul lui Anselm și scrierile patristice pe această temă – de exemplu, Cuvânt despre întruparea Cuvântului a lui Atanasie cel Mare). În al doilea rând, alcătuirea unui aparat critic-interpretativ care, conectând mai bine dialogul la ansamblul operei anselmiene, la cadrul mai larg al epocii, dar și la tradiția patristică, să dea seamă atât de noutatea (în epocă) a abordării, cât și de consistența sau inconsistența criticilor care i s-au adus. Cu atât mai mult cu cât, între timp, Anselm a devenit unul dintre autorii medievali bine cunoscuți la noi: în afara unor studii care vizează varii aspecte ale operei anselmiene, au fost traduse integral Monologion (trad. de Al. Baumgarten), Proslogion (trad. de Al. Baumgarten), De libertate arbitrii (trad. de Laura Maftei), De veritate (trad. de Cristian Bejan).

Și fiindcă nici o analiză a dialogului nu poate ocoli termenul-cheie, satisfactio, pentru efortul interpretativ ar fi benefică apropierea sa de conceptul care de fapt îl generează și care este la fel de important: debitum/debita („datorie/datorii”), prezent în „Tatăl nostru” (Et dimitte nobis debita nostra – „Și ne iartă nouă datoriile noastre” sau, după traducerea interpretativă care s-a impus, „Și ne iartă nouă greșelile noastre”). Căci nu este exclus ca tocmai încercarea de a-l explica, alături de o serie de alți termeni din Evanghelii (redemptio, Redemptor...), să-i fi sugerat lui Anselm această mult discutată perspectivă juridică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe