Un dialog al lui Anselm de Canterbury și recitirile sale

Ioan Alexandru Tofan Publicat la: 31-05-2016

Dialogul Cur Deus Homo al lui Anselm de Canterbury a fost scris în 1098. Inedit în epocă prin intențiile sale, el descrie exemplar un gest al asumării credinței: acela al limpezirii raționale a conținutului acesteia (Fides quaerens intellectum, cu formula din Proslogion). Ajungând pe această cale în chiar inima creștinismului, la taina Întrupării, autorul medieval pune un accent decisiv care îl apără deopotrivă de interpretarea după care conținutul credinței se reduce la ceea ce poate fi validat rațional, cât și de interpretarea după care rațiunea este doar un „înveliș” acceptabil al unei ordini a credinței care se desfășoară independent de vocabularul în care se formulează. Alternativa formulează de fapt opțiuni care, la sfârșitul întregii tradiții occidentale, încă se găsesc separate și aparent ireconciliabile. În capitolul I al lucrării (scrisă, după cum avertizează chiar Anselm, în grabă) poate fi circumscris un sens al relației rațiune-credință care ghidează întreaga argumentare și care, de altfel, face ca distincția de mai sus să se găsească în afara discuției: „Ei (cei care îi cer arhiepiscopului să își „încredințeze memoriei lor” argumentele, n.n.) cer aceasta nu pentru a ajunge la credință prin rațiune, ci ca să se bucure de înțelegerea și contemplarea a ceea ce ei cred și ca să fie – pe cât le stă în puteri – gata întotdeauna să răspundă oricui va cere socoteală despre ceea ce este nădejdea noastră (I Petr. 3, 15)” (Anselm de Canterbury, De ce s-a făcut Dumnezeu om, traducere, studiu introductiv și note de Emanuel Grosu, Polirom, Iași, 1997, p. 59). Prin urmare, nu dispunerea metodologică în succesiune a rațiunii și credinței este importantă pentru autor, la fel cum caracterul apologetic al „traducerii” raționale este o consecință, nu un principiu al cărții. Mai degrabă, ordinea rațională survine din interiorul credinței, ca expresie a ordinii și a limpezimii creației, sădită în chiar esența misterului de nepătruns al Întrupării. Mai jos, în același loc, Anselm vorbește despre „utilitatea și frumusețea argumentației”, al doilea atribut fiind în egală măsură important și nicidecum invocat doar retoric. Rațiunea nu este regăsită din exteriorul credinței ca limbaj indiferent al acesteia, ci chiar ca formă a conținutului ei, a Adevărului pe care îl asumă și pe care apoi îl mărturisește.

Ca o aplicație, poate fi problematizată prezența și traducerea unui termen, central, din dialogul anselmian: satisfactio. Abia în astfel de cazuri, re-traducerea se dovedește a fi mai importantă uneori decât traducerea însăși: neînțelegerea lecturii sau „scandalul” unei interpretări face necesară revenirea la textul original și la formulele și precizările care îl pot reda într-o traducere nouă. Astfel este cazul conceptului de mai sus, care survine în contextul „demonstrației” raționale a Întrupării. Mântuirea omului cere „satisfacția” (satisfactio) achitată pentru păcatul care lezează onoarea (honor) Creatorului. Povara fiind prea mare, doar Dumnezeu poate să achite, de fapt, această satisfacție și o face, în mod liber, prin Patimile Mântuitorului: „omul trebuie să achite satisfacție, dar nu o poate face; Dumnezeu poate achita această satisfacție, dar nu trebuie să o facă. De aici și necesitatea unui Dumnezeu-om, care să cumuleze în sine, în chip desăvârșit, ambele naturi: cea umană, care trebuie răscumpărată, și cea divină, capabilă să realizeze demersul răscumpărător”, sintetizează traducătorul, Emanuel Grosu, în studiul introductiv. Este cutremurătoare invocarea limbajului juridic în chestiunea teologică a Întrupării, iar o înțelegere deficitară a relației dintre credință și rațiune (de data aceasta rațiune în sens juridic) poate face demersul lui Anselm de necitit. De fapt, însă, termenii folosiți de arhiepiscopul de Canterbury descriu nu un raport juridic, cantitativ între Dumnezeu și om, cât mai degrabă o situație în care vină, răscumpărare sau datorie sunt termeni care descriu negativ un impas ontologic care va primi o soluție teologică. Juridicul nu oferă o cale către teologic, iar Mântuirea nu este nicidecum o recompensă a Întrupării. Taina christică poate găsi însă în conceptul de satisfacție forma unei crize care clarifică și circumscrie credința: în ciuda unei disproporții infinite, creația este restaurată și mântuită prin dragostea, în surplus, a Domnului. Iar dialogul lui Anselm expune așadar, într-o „demonstrație” dialectică, miza și cutremurarea care însoțesc acest surplus.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe