Doina Ruști: „În fața stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcție particip de la un capăt la altul”

Mihaela Chiribău-Albu Publicat la: 31-05-2016

Am un vis de fundal, încă din copilărie, în care intru cu hotărâre în cabinetul dentistului și accept cu seninătate aparatul dentar care-mi aliniază dinţii la milimetru. Și, odată ajunsă aici, fac acea grimasă care-mi catifelează arterele și-mi zic: ce-aș mai fi fără dinţii mei strâmbi, care-mi arată toată răzvrătirea? Doar un om cu zâmbet larg. De la acest vis începe o nouă carte.

 

Scriitoare reprezentativă a literaturii române contemporane, Doina Ruști s-a impus ca romancieră prin tematica diversă, arhitectura textuală, construirea unor personaje memorabile, fabuloasa prelungire a mitului în realitate și a realității în poveste și, nu în ultimul rând, prin subtilitatea limbajului. Dintre cele opt romane publicate (Omulețul roșu – 2004, Zogru – 2006, Fantoma din moară – 2008, Lizoanca la 11 ani – 2009, Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București – 2010, Patru bărbați plus Aurelius – 2011, Mămica la două albăstrele – 2013, Manuscrisul fanariot – 2015), trei au fost distinse cu premii de prestigiu: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (Lizoanca la 11 ani), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Fantoma din moară) și Premiul Asociației Scriitorilor din București (Zogru). Horia Gârbea a subliniat valoarea prozei semnate de Doina Ruști: „Foarte puțini scriitori în viață au obținut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă o singură dată) și niciunul într-un interval atât de scurt ca Doina Ruști”. Traducerea operei în numeroase limbi, cronicile pozitive, invitațiile la târguri și evenimente internaționale sunt dovezi incontestabile ale talentului scriitoarei. Doina Ruști locuiește în București, este profesor universitar și scenarist.

 

Cum și-au pus amprenta locurile copilăriei și ale adolescenței asupra viitoarei romanciere? Cum percepeți acest spațiu acum? Aveți locuri preferate, de care vă simțiți puternic legată?

M-am născut la Comoșteni, un sat din sudul țării, aproape de Dunăre, mai exact, de insula Copanița, care astăzi nu mai aparține României. Pe vremea copilăriei mele, era locul pescarilor și al vânătorilor, un mic paradis, alături de pădurile și bălțile estuarului aproape exotic al Jiului. Imaginea copacilor în apa băltoasă, mirosul de mușchi vegetal, mireasma indecisă a unui somn mare, spintecat cu cel mai fin cuțit din bucătăria noastră sunt doar câteva dintre reperele copilăriei mele. La 15 ani am plecat la Iași, unde mi-am făcut liceul și facultatea. Singură, într-un oraș în care oamenii mi se păreau atât de diferiți de tot ceea ce văzusem până atunci, încât primii ani s-au dus încercând să anticip acțiunile celor din jur. În Iași mi-au plăcut câteva lucruri: Biblioteca Fundațiilor, castanii înfloriți în luna mai, casa Nataliei Negru, devenită cantina „Iustin Georgescu” și grădinile din cartierul Copou. Nu mi-a plăcut dulcea ipocrizie a moldoveanului mediu, rămasă pentru mine, chiar și astăzi, un inutil mister.

 

Spațiul acțiunii în Manuscrisul fanariot este Bucureștiul. În ce constă, în opinia dumneavoastră, farmecul acestui oraș? Ce mai păstrează Bucureștiul actual din farmecul Bucureștiului de odinioară? Ce vă atrage în mod deosebit în Capitală, ce locuri și ce străzi vă plac, ce ați schimba din atmosfera acestui spațiu?

Dintre locurile prin care-am trecut, Bucureștiul seamănă cel mai bine cu atmosfera din casa bunicilor mei. Este un spațiu familiar, care-mi topește sufletul, pentru că în fibra lui trăiesc încă strămoșii mei. N-aș schimba nimic din atmosfera lui, dar, dacă mi s-ar permite să fac curat, aș începe cu tarabele de pe străzi, în special cu cele din fața magazinului Unirea, cu cele care se tot înalță periodic printre statuile de la Universitate, cu piața din fața Ateneului…

 

„Am avut mentori care s-au lipit de mine și mentori care habar n-au avut de existența mea”

Ce persoane sau personalități au avut rolul de mentori în devenirea dumneavoastră, din toate punctele de vedere (moral, estetic, intelectual etc.)? Ce cărți v-au marcat și v-au modelat? Ați avut modele literare, repere critice, mentori spirituali?

Am avut foarte multe modele, dictate de împrejurări, de simpatii sau de cărțile pe care le-am îndrăgit. Am avut mentori care s-au lipit de mine și mentori care habar n-au avut de existența mea. Bunica dinspre tată a constituit, de departe, cea mai puternică influență. Nu neapărat benefică, dar decisivă. Era o femeie cu o personalitate apăsătoare, din care cauză educația mea de bază cuprinde în principal lecția războiului. A mă confrunta cu bunică-mea devenise pentru mine un fel de cheie a vieții, iar pe-atunci aveam o dorință obsesivă: nu cumva să fac ceva din ceea ce-mi spunea ea. Și, recunosc, erau multe sfaturi bune, care probabil m-ar fi transformat într-un om de succes social. Cel mai mult s-a străduit să mă învețe valoarea muncii, inoculându-mi ideea să nu muncesc pentru nimeni pe gratis. Aproape că nu făceam nimic fără să fiu răsplătită. Mă plătea să tai zarzavatul. Îmi dădea bani ca să-mi strâng lucrurile din cameră. Însă, chiar și-așa, nu voiam să fac nimic din ceea ce mă ruga să fac. Nu suportam controlul. Nu l-am suportat niciodată. Și, în semn de protest la timpurile trecute, de-a lungul vieții, mi-am făcut aproape un principiu din a nu cere niciodată bani pentru munca mea, pornind de la faptul că orice relație negustorească ucide legătura de dantelă care leagă oamenii adevărați și face praf plăcerea de a construi. Căci un muncitor nu este un robot, ci un om care progresează pe cel mai bun drum: plăcerea de a face ca lucrurile să se miște din cauza sa.

 

Ce vă place sau nu la un text literar?

Îmi place cum se leagă o poveste. Să urmăresc chingile subțirele care fac din personaje, descrieri și dialoguri o construcție. În fața stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcție particip de la un capăt la altul. Dintre marii scriitori, William Faulkner este cel mai aproape de modul în care văd lumea și simt pulsul vieții. Nu are artificii, nu are derapaje. În interiorul Yoknapatawphei lui am iubit și am suferit. După ce-am citit Absalom, Absalom, ani întregi am simțit aburii acelei narcoze pe care o cunosc numai fanii înrăiți ai operei lui. El este un constructor. Cât despre ceea ce nu-mi place… sunt și aici multe. Nu-mi place textul din care răzbate aroganța scriitorului.

 

Manuscrisul fanariot este o carte de suflet. În ea se află geografia viselor mele”

Intrând în „atelierul” ultimului roman, ce a însemnat Manuscrisul fanariot pentru viața de zi cu zi a Doinei Ruști? Cum ați reușit să ieșiți din istoria care se face pentru a pătrunde în cea care se „scrie”? Cum ați reușit să aduceți, atât de vie, de palpitând, culoarea epocii, dându-i astfel romanului valoarea unui document, a unui „manuscris” ce închide între paginile lui monografia unei epoci, nu doar a unei iubiri?

Manuscrisul fanariot este o carte de suflet. În ea se află geografia viselor mele. Cum spuneam mai înainte, viziunea mi se întemeiază pe anii copilăriei, căci în casa bunicilor mei pulsa o viață care venea din timpuri vechi. Locul ăla era un labirint. Îmi plăcea să mă ascund în cufere, iar dintre acestea pe unul mi-l aduc aminte foarte bine. Era un lădoi îmbrăcat într-un material solzos, pecetluit cu chingi de fier. Eram convinsă că este făcut din piele de zmeu. Capacul bombat avea încuietoare de fier, în formă de gheare. În cufărul acesta, care nu era singurul din casă, se aflau rochii de borangic, moștenite de bunica mea de la bunica ei, bijuterii, dintre care mărgelele ocupau primul loc, mănuși aurii, conduri brodați cu fir de aur, clopoței minusculi pentru poalele rochiilor, beteală adevărată, oglinjoare poleite cu argint și pătate de vreme, iar, printre multe alte lucruri, într-una dintre cutiile ascunse în lemnul cufărului plin de sertare secrete, printre bani vechi, documente și frunze de tutun, se afla și o casetă cu mărțișoare seculare, păstrate de pe vremea când bunica mea o numea „adevărată”. Iar despre ele mi-ar plăcea să vorbesc puțin: erau mărțișoare de argint și de lemn, obiecte fine și simbolice, dintre care îmi vin în minte o pălăriuță de pai cât unghia, un baston cu măciulie cap de leu, de asemenea minuscul, și mai ales o inimioară de argint pe care era gravată litera M, împodobită cu ghirlande de trandafir. Lucrurile de acest gen aveau fiecare povestea lor. În cufăr se afla rochia pe care o purtase nu știu care femeie înainte de a fi răpită ori mărgelele unei tanti pe care nu apucasem s-o cunosc. Casa în care am descoperit lumea avea numeroase încăperi largi. În aproape fiecare existau șifoniere uriașe, cu ușile acoperite de oglinzi. În special de unul negru îmi amintesc, cu un capitel pe care se sprijineau sfere și cununi sculptate, la care nu se putea ajunge decât cu scara cea mare. În acest șifonier erau ținute pălăriile, caschetele, bonetele, gulerele de blană, beretele pe care îmi plăcea să le probez. (Pe una dintre ele o mai păstrez încă. Este un fel de capișon din catifea tare, verde, strânsă la ceafă cu o fundă.) Urmau sobele cu coloane albe, candelabrele cu zeci de lămpițe, mesele cu sertarele doldora de obiecte neobișnuite și, nu în ultimul rând, bibliotecile rotunde, albe, așezate prin toată casa, dar mai ales într-o cameră, devenită, în timpul copilăriei, a secretelor mele murdare, căci acolo am citit Decameronul, fără știrea nimănui. Casa asta avea și o pivniță monumentală, cu multe bolți și firide, dar mai ales un grajd cu iesle și o magazie în care zăceau alte acareturi de interes, printre care și două trăsuri îmbrăcate în pluș, una verde și alta indigo. În această casă am copilărit, învățând de timpuriu ce este un poloveac, cum arată o saca, noi înșine având una de toată lauda, ori cum se ceruiesc lubenițele pentru iarnă. De aici, din casa părintească, vine Manuscrisul fanariot.

 

Ce apreciați cel mai mult la o persoană? Ce nu vă place la cei din jur?

Înainte de aprecieri, este simpatia. Dacă un om nu-mi place la prima întâlnire, există puține șanse să-mi placă după aceea, pe parcurs. Iar dintre calități, apreciez în special curajul unui bărbat de a-și declara sentimentele. Loialitatea. Recunoștința. Sunt numeroase lucrurile care nu-mi plac, dar am toleranță în cele mai multe situații, pentru că știu precis că orice om poate să evolueze. Totuși, voi menționa ceva ce-mi face rău: când văd că cineva dă într-un om căzut. Sunt multe situații când oamenii decad la un moment dat, își pierd poziția socială, își pierd puterea, iar o sumă de inși sar pe ei. Oricât de mult mi-ar displăcea acel om, nu voi fi niciodată de acord cu cei care îl lovesc după detronare.

 

Aveți nostalgii? Dar visuri?

Da și mai ales da. Sunt câteva lucruri din trecutul meu care mă îmblânzesc. Despre ele n-am povestit niciodată. N-o s-o fac nici de data aceasta. Cât despre vise… sunt atât de multe! Am vise de duminică, de exemplu, cel cu inelul care mă face invizibilă. Am vise de fortificare, în care mă lupt cu nedreptățile. Visez să scriu o carte pe teme SF. Am, de asemenea, numeroase vise de dragoste. Și, bineînțeles, am un vis de fundal, încă din copilărie, în care intru cu hotărâre în cabinetul dentistului și accept cu seninătate aparatul dentar care-mi aliniază dinții la milimetru. Și, odată ajunsă aici, fac acea grimasă care-mi catifelează arterele și-mi zic: ce-aș mai fi fără dinții mei strâmbi, care-mi arată toată răzvrătirea? Doar un om cu zâmbet larg. De la acest vis începe o nouă carte.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe