Cazemata Stoiciu (I)

Claudiu Komartin Publicat la: 31-05-2016

Scriitor productiv și constant, de neocolit în antologiile, studiile și panoramele poeziei românești de după 1980, Liviu Ioan Stoiciu a făcut multă vreme figură de nonconformist și inadaptabil, arătând nu o dată, fără insolența calpă sau jucată a altora, fața unui rezistent, a unui opozant încruntat și umoral. Intransigența sa, dublată de un spirit nu atât tăios, cât scrâșnit, posac, veșnic nemulțumit, a părut mereu autentică, fiind confirmată de poezia pe care o scrie de aproape patru decenii. În cazul său, așa cum e omul sunt și ritmurile dintotdeauna ale scriiturii sale.

 

Fără să fie neapărat un Gică Contra expansiv ca Alexandru Mușina, instigator hâtru care se hrănea din provocările intelectuale pe care le arunca tot timpul și cu orice ocazie (sunt convins că, atunci când va apărea într-o ediție completă, și nu doar în foiletonul captivant din Vatra, jurnalul său va stârni un mare interes), Stoiciu și-a clădit reputația unui ins dificil, ce rezistă în convingerile sale ca într-o cazemată. Fără să se transforme chiar în insurgență, intransigența lui L.I.S. a făcut ca, după propria-i candidă mărturisire, să fie „pus cu forța președinte de județ” la Focșani, pentru ceva mai puțin de trei luni, după răsturnarea regimului Ceaușescu. Stoiciu era un poet ce publicase deja patru volume: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985) și O lume paralelă (1989), despre care se vorbise la Radio Europa Liberă și care avea o oarecare notorietate în orașul vrâncean.

După ’90, când se mută la București (devenind pentru o perioadă redactor-șef la Contrapunct, unde se ceartă cu toată lumea), Stoiciu publică noi volume de poezie, în care componenta etică e tot mai prezentă și care îi vor consolida reputația: Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997) și Poemul animal (Crepuscular) (2000), precum și un volum de memorialistică și două romane. Copleșit de premii (Premiul USR, Premiul Academiei Române, Marele Premiu ASPRO, Premiul Asociației Scriitorilor din București), mai cu seamă pentru Singurătatea colectivă, prezent în cele mai importante antologii ale perioadei (cele alcătuite de Alexandru Mușina, respectiv Marin Mincu), Stoiciu pare la începutul secolului XXI unul dintre poeții de bază ai 80-ismului. Andrei Bodiu a scris un studiu excelent despre poezia lui, trecându-l printre cei șase poeți (ceilalți fiind Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Mureșan și Mușina) a căror operă o tratează în volumul Direcția 80 în poezia română (2000).

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e depresivă, cătrănită, spăimoasă, dar în același timp virilă, scrutătoare, cu momente de veridică robustețe, extrăgându-și expresivitatea și forța brută dintr-o ambiție disperată de a-și învinge pulsiunile thanatice și tenebroase. Stoiciu nu e un scriitor tonic, nu e fermecător, „simpatic”, polimorf, și asta fiindcă nu i-o permite o structură sufletească ce pare complicată, dar a cărei simplitate e aceea dintotdeauna a marilor indispuși, a celor conduși o viață întreagă de o pasionalitate bipolară. Și asta nu neapărat în sensul unei patologii, ci mai curând ca în învățăturile Sf. Toma din Aquino – la Stoiciu, totul se întâmplă dintr-o extremă în alta, scurtcircuitul din care se produce poezia sa e mereu între doi poli ireductibili (dragoste/ură, speranță/disperare, plăcere/durere, reconciliere/manie). Stoiciu nu are prea mare legătură cu trăsăturile de manual ale generației sale. Asta s-a mai spus și chiar s-a accentuat, pentru a-i scoate în relief originalitatea. Dacă ar fi să-l asemănăm cu cineva din poezia românească postbelică, aș spune că e o combinație neobișnuită între Ion Gheorghe (probabil ultimul mare poet al țărănimii și autorul pe nedrept ignoratelor Elegii politice) și Marin Sorescu (evident, cel din La Lilieci).

La fel ca Sorescu, Stoiciu caută în prima lui carte, La fanion, să construiască un epos în răspăr; la fel ca la Sorescu, și în poemul lui Stoiciu e o bolboroseală de glasuri ce se întretaie, se suprapun, se învălmășesc, iar din această polifonie se glisează în mai multe direcții „de lucru”: pe de o parte, prozaicul și anecdoticul, banalul și cotidianul, pe de alta, dimensiunea mitizantă. Rezultatul e o combinație neașteptată și foarte proaspătă între lumea colorată a unei halte (gospodine și ceferiști în mediul lor, pe care Stoiciu îi cunoaște foarte bine, căci acolo își are rădăcinile) și panteonul clasic grecesc. Iar cu Ion Gheorghe, Stoiciu împărtășește poate tonul gutural-gloduros, poezia sa e sincopată și cultivă chiar într-o mai mare măsură decât poetul Scrisorilor esențiale rostirea scrâșnită, rebarbativă.

L.I.S. nu lucrează în sensul „bunei struniri” a versului, a cărui tăietură e mereu neașteptată, de fapt, cezura pare arbitrară, cert e că „rândurile” textului său poetic au o paradoxală vioiciune astenică. Stoiciu caută mereu directețea, sarcasmul și afurisenia îi sunt la îndemână (dat fiind că umor sau ironie n-avem a găsi în poezia lui), dar parcă prea abuzează de ele – mai ales dacă ai citit suficiente volume în care face acest joc. Parcă nici o noutate nu a încorporat scrisul lui Stoiciu pe măsură ce cărțile s-au adunat, poetici contemporane au evoluat în diverse direcții, noi autori au devenit repere incontestabile, unele linii de evoluție s-au stins în mod natural. Iar diferența dintre a nu face nici un compromis stilistic sau concesii vreunei mode literare și suficiența auctorială e uneori aproape insesizabilă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe