Muzeul de Artă. Cronologii paralele

Oana Maria Nicuță Publicat la: 31-05-2016

După aproximativ opt ani de lucrări de restaurare, consolidare și amenajare, realizate în două etape distincte, în ultimele zile ale lunii aprilie, Palatul Culturii și-a recăpătat statutul de centru cultural al orașului, deschizându-și porțile unui public nerăbdător, curios, dar, mai presus de toate, supus unei reale lipse a unor instituții muzeale puternice.

 

Fascinația redescoperirii unei arhitecturi valoroase a fost însă dublată, dacă nu chiar concurată, de redeschiderea celor patru muzee adăpostite de Complexul Muzeal „Moldova”. Aflate încă în curs de reamenajare, muzeele au reușit să suscite interesul publicului prin câteva expoziții deocamdată temporare.

Din această categorie fac parte și cele trei aparținând Muzeului de Artă, care aduce în fața privitorilor, prin intermediul acestor expoziții, trei cronologii diferite. Cea mai actuală este definită de expoziția Artiști ieșeni contemporani, ce reunește lucrări ale artiștilor locali în viață, acesta fiind singurul criteriu de legătură posibilă între exponatele aranjate parcă în grabă pe panouri fragile. În lipsa unui text curatorial, este dificil să ne dăm seama de intenția care a stat la baza selecției lucrărilor și dacă acestea aparțin colecției muzeului. De neînțeles este și absența unor medii consacrate și definitorii pentru epoca noastră, precum instalația artistică, fotografia, noile medii (video, artă digitală etc.), și a artiștilor ieșeni care le utilizează. Continuând descinderea cronologică, descoperim în sălile din latura sudică expoziția dedicată Maeștrilor artei interbelice românești în colecțiile Muzeului de Artă Iași. Este o expoziție elegantă, chiar dacă are un iz clasicizant, apropiat de estetica salonului românesc din perioada din care provin și lucrările, care oferă publicului ocazia reconectării cu mediul artistic interbelic autohton. Numeroasele lucrări expuse demonstrează întocmai specificitatea artei autohtone, aflată mereu la intersecția dintre influențele europene, temele locale sau tradiționale, abordate cu moderație sub aspectul inovației formale, și, nu în ultimul rând, gustul publicului românesc. Singurul aspect care incomodează aici este predilecția pentru apelativul maestru, discutabil în contextul în care modernitatea se dispensa de școli și tradiție, legitim în măsura în care unii dintre artiștii expuși au fost la rândul lor creatori de școală în contextul artistic autohton.

Coborând și mai mult pe axul cronologic, descoperim două săli dedicate unei expoziții-proiect. Maeștrii picturii românești în patrimoniul Muzeului de Artă are loc în cadrul proiectului de cercetare colaborativă desfășurat începând cu anul 2014 între Complexul Muzeal „Moldova”, Universitatea de Arte „George Enescu”, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” și firma Romsoft, proiect ce presupune crearea unui sistem inovativ de mediere artistică interactivă destinat valorificării patrimoniului de artă al muzeelor din România. Acest proiect corespunde noilor tendințe în studiile muzeale centrate pe vizitator, pe dezvoltarea online a colecțiilor și mai ales pe sporirea metodelor de interacțiune cu vizitatorii.

Interacțiunea dintre public și lucrările de artă din cadrul unei expoziții trebuie să rămână o constantă preocupare a instituției muzeale. În aceste condiții, neasumarea actului curatorial, așa cum este în cazul acestor expoziții, este și mai dificil de înțeles. Ne vorbesc lucrările însele, ne vorbește textul de sală, conceput atent și riguros, dar, în același timp, actul expunerii rămâne în sfera anonimatului, iar Istoria însăși cu siguranță că nu se mai poate pretinde să se scrie singură astăzi de la înălțimea colecției permanente, autoritare, imperturbabile și distante. Expozițiile temporare, cum sunt cele amintite, însă de autor sunt benefice, în contextul în care muzeul de astăzi se dorește a fi un partener de dialog. În toate instituțiile de acest tip din țară, constrângerile de ordin financiar au determinat o scădere constantă a numărului de muzeografi și curatori capabili să se angajeze la un asemenea travaliu de concepție, însă avem soluții funcționale pozitive în acest sens. De pildă, Muzeul Național de Artă Contemporană a reușit externalizarea unei însemnate părți din aceste atribuții, prin concursuri de proiecte curatoriale lansate public. Poate că una dintre soluțiile fericite pentru muzeele de artă finanțate de statul român ar fi tocmai oferirea posibilității colaborării între specialiștii interni ai acestor instituții și creatorii de conținut externi angajați temporar.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe