Supraviețuitor între sacoșe

Constantin Piștea Publicat la: 31-05-2016

În volumul Viața ficțiunii după o revoluție (Editura Polirom, 2016), la început, este fiul inexistent. Domnul Radu Cosașu (Oscar Rohrlich) i se adresează cu „dragul meu”, marchează momentul – 40 de ani de la asasinarea lui Kennedy – și intră într-o confesiune care promite a fi sinceră, despre mama inexistentă a fiului inexistent. Ea, „femeia cu cei mai frumoși ochi din lume”, căreia i-a cumpărat cândva drajeuri din coajă de portocală și față de care sentimentele s-au cristalizat într-un mod de povestit nepoților: el îi ducea unei mătuși din Filaret o sticlă cu drojdie de bere și o franzelă albă; ea l-a luat scurt la rost: „Ce-i cu sticla asta?”, după care i-a propus să cumpere niște smântână și să împartă frățește pâinea pe o bancă din Parcul Ioanid.

 

Fiecare poveste de dragoste are ceva inedit în miezul ei, însă probabil nu multe relații se încheagă la o franzelă cu smântână, pe o bancă din parc. Orice cititor ar mușca din acest viermișor gras, agățat în vârful acului de domnul Cosașu…

Începutul acaparant este urmat de o avalanșă de epistole către același fiu inexistent, despre care aflăm că lucrează pentru o firmă de tăiat ghețari din Groenlanda, avalanșă în care tonul părintelui se schimbă rapid de la „dragul meu inestimabil” la „măi băiatule”, iar fiul nu refuză schimbul de monede, „gratulându-și” tatăl, pe care îl consideră „anxios pisălog” și îl abordează tranșant, fără complicații inutile, cu „domnule”. Tatăl îi reproșează că s-a dus unde „și-au înțărcat vikingii iepele”, iar băiatul ajunge de acolo, de la capătul lumii, chiar în miezul lucrurilor: tocmai a primit un teanc de articole pe care tatăl le-a scris în anii ’50, în Scânteia tineretului. Vreo 20 de articole sunt, conform părerii fiului inexistent, „într-adevăr îngrozitoare”. Tatăl se simte nevoit să (se) explice, să-și justifice alegerile, chiar dacă în schimbul de scrisori tot mai ramificat intervine și mama inexistentă, care, la fel de directă ca și atunci, în parc, îi reproșează: „Trebuia să-l trimiți – scurt – la cărțile tale și punct. În afara lor, un scriitor nu dă lămuriri”.

M-a distrat și m-a cucerit jocul acesta imaginar, condus cum altfel decât ireproșabil de maestrul Radu Cosașu. Succesiunea de epistole, care câștigă alți și alți semnatari în timp ce mesajele sunt din ce în ce mai dificil de temperat – scriu, printre alții, tatăl fostei logodnice a fiului inexistent (acum, colonel la pensie) și o inexistentă Veronică din Afula, care îl ia cu „Relule drag, m-ai topit!” –, parcă are rolul de a readuce în atenție Supraviețuirile, din care-și trage nu doar autoironia și autocritica, ci și disecarea neostoită a opțiunilor (ca să nu zic justificarea unor alegeri de cândva, pe care unii le pot considera astăzi nedemne).

Același stil este și în partea secundă a cărții, în care tot epistolar scrie un fost șef al cenzurii, către Oscar Rohrlich, „cel care de 40 de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosașu din București și nu izbutește”. Domnul Rohrlich, ajuns „un ipohondru moral, pândit de o scleroză a sistemului autoironic”, este asaltat de scrisorile lui Reznicek, șeful fostei cenzuri, pe care-l zărește la un moment dat la o coadă, cu o sacoșă roșie în mâna stângă. Asta după ce, la începutul primei părți, când cu cristalizarea sentimentelor vizavi de cea care avea să devină soția inexistentă, sacoșa în care tânărul Radu Cosașu ducea franzela și drojdia de bere fusese „albastră, de nailon”. Sunt detalii, însă mie mi s-au părut semnificative, mai ales că, simpatizant al acelui Radu Cosașu care scrie în Gazeta Sporturilor și semna până nu demult în Dilema Veche, mi-am încasat-o recent de la un cunoscut: „Cine, domle, Cosașu? Păi, nu știi că acum câteva decenii făcea propagandă pentru ăia roșii?”. Născut după cutremur, am tăcut. Mi-ar fi fost și greu să leg ceva. Domnul Cosașu o face de atâta timp și pe unii tot nu i-a convins.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe