România, mon amour

Angelo Mitchievici Publicat la: 31-05-2016

Singurul film pe care l-aș fi menționat până acum din filmografia lui Nap Toader ar fi fost Nuntă în Basarabia (2010), unde regizorul reușea să ofere datele unei comedii reușite, cu exces de culoare locală și cam atât. De aceea, 03.ByPass a constituit o surpriză, un altceva semnificativ care-l apropie pe acest regizor de Noul Cinematograf Românesc. Economia de mijloace, finalul anticlimactic, feliile de viață servite fără condimente estetice sau ruminații morale, limbajul brut, nefinisat al vorbăriei-jargon, o anumită doză de ironie cinică, personajele împrumutate banalului etc. desenează un profil minimalist filmului semnat de Nap Toader.

 

Cei patru scenariști, Alin Ludu Dumbravă, Dan Sorin Stăiculescu, Nap Toader și Dan Stăiculescu, au reușit să confere dialogului o anumită nervozitate ironică la confiniile cu bășcălia și jemanfișismul pe care le întâlnim și în Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, mediul profesional fiind același. Filmul se joacă în trei (vezi și titlul), reprezentând echipajul unei ambulanțe: o doctoriță (Monica – Medeea Marinescu), asistentul medical (Lucian – Alexandru Potocean) și șoferul ambulanțier (Doru – Gabriel Spahiu). Intervenția la locul unui accident de motocicletă cu un mort și un rănit oferă și un tablou al meseriei în care exercițiul de cinism al șoferului se combină cu o nervozitate abia reținută a doctoriței. Evaluarea relațiilor dintre cei trei este inteligent construită în trepte, informația este și ea livrată dozat. Astfel, aflăm că doctorița este în divorț și se află în etapa dificilă a partajului, Lucian este amantul ei ocazional, fapt disimulat de jocul unei severități de camuflaj, iar în orizontul de interes al acestuia se află o altă relație, cu o jună infirmieră etc.

Până la un punct, filmul se construiește prin acumulare de detalii, de fațete, de banalități într-o noapte obișnuită, când un tată beat cheamă salvarea pentru fiul său care a luat o supradoză și un bătrân învățător face infarct. Parcursul acesta zigzagat, zapând de la un caz la altul, minus încărcătura tragic-hipnotică a unui nocturn univers bântuit mi-a reamintit de Bringing out the Dead (1999) al lui Martin Scorsese, unde nu se întâmplă nimic neobișnuit, dar ceea ce se întâmplă devine spectral în lumea nebănuită a nopții. Nap Toader detonează însă acest calm aparent, această insensibilitate profesională cu un eveniment care bulversează rutina. Sub salteaua bătrânului învățător, un client mai vechi al serviciului de ambulanță, șoferul descoperă numeroase pachete cu dolari. Tentația este considerabilă, într-un context favorabil însușirii banilor: bătrânul are un fiu în America, dar acesta nu-l vizitează, nu are nici un fel de rudă, echipajul de pe ambulanță este responsabil prin lege doar de bunurile aflate asupra pacientului, nimeni nu știe de acești bani, casa este închisă în prezența unui martor, ceea ce le conferă un alibi substanțial, iar bătrânul nu-și revine și decedează în cursul nopții. Aceste detalii nu vin deodată, ci treptat, instalându-se obsesiv odată cu tensiunea din conștiința celor trei: doctoriță, asistent și șofer. Criza este amplificată de refuzul inițial al doctoriței de a lua banii, de relația intimă pe care o are cu Lucian, de perspectiva unei existențe precare a tuturor celor aflați în această situație. Doru îl convinge pe Lucian, care o convinge pe Monica, iar banii sunt luați și împărțiți egal, iar filmul se termină aici, fără nici un comentariu. Tăietura finală chirurgical-sobră, anticlimactică este ireproșabilă, ca și cea care închide filmul lui Cristian Mungiu, 4,3,2.

Însă faptul divers este plin de nuanțe, dincolo de psihodrama care-l acompaniază, iar detaliile sunt esențiale. Primul cadru al filmului oferă scena unui accident de motocicletă: două trupuri sunt aruncate pe marginea drumului. Un bărbat care ține un copil pe bicicletă oprește și jefuiește chiar și de îmbrăcăminte cele două trupuri lipsite de apărare. Totul se petrece pe tăcute, sub ochii copilului care așteaptă impasibil la marginea drumului. Ambulanța se oprește pe drum în fața unei căruțe trase de un măgar, fără proprietar. Șoferul o scoate în afara carosabilului și ia câțiva struguri din căruță pentru el și pentru colegi. La benzinărie, Lucian pune benzină în motocicletă și o șterge fără să plătească. Membrii echipajului unei ambulanțe găsesc niște bani pe care nu-i revendică nimeni și, după un scurt moment de ezitare, și-i însușesc. Există o serialitate a furtului pe care doar amploarea loviturii finale ne-o scoate la suprafață, deși semnificația gestului este aceeași. Această serialitate a gesticulației, abil inserată în film, conduce nu atât către doctrina ilustrației morale, ci către reflexul mentalitar. În orizontul concluziei stă înțelepciunea locală a „omului sub cârma vremii”, cum spunea Miron Costin, și anume că viața e scurtă, nesigură, precară, la confiniile cu indigența și hazardul: șoferul ambulanței își plătește cu mărunțiș benzina, trezind suspiciunea casierului. Reflexul mentalitar vorbește în replica magistrală a lui Doru, când se referă la banii descoperiți sub saltea: „Ne ia banii statul”. Într-adevăr, conform procedurilor, poliția ar urma să facă o anchetă de rutină a doua zi cu privire la decesul bătrânului și banii să fie confiscați. Înregistrarea în dimensiunea derizoriului a momentului revoluției din 1989 reflectă o înțelegere particulară a istoriei ca neșansă, iar invocarea lui Kant de către doctoriță, „cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”, face obiectul rizibilului total. Mai eficient decât orice studiu sau statistică, regizorul te face să realizezi că în orizontul lumii în care trăim nu există nici un arbitru moral, nici o instanță supremă (Dumnezeu, Conștiința, Respectul de Sine, Opinia Publică etc.), ci un spațiu deschis relativizărilor morale, al compromisului de orice fel și al șansei unuia în care se transformă nenorocirea, neșansa celuilalt.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral