Scrisoarea I. Matila Ghyka, moldoveanul

Roxana Patraș Publicat la: 31-05-2016

Dragă Ilina,

Zilele astea am realizat că s-au făcut doi ani de când ne scriem. Acum, când mă uit înapoi, mi se pare că o mână misterioasă a întreținut toată corespondența asta. Ți-aduci aminte cum am descoperit, încă de la prima epistolă, că împărtășeam amândouă fascinația pentru Matila Ghyka? Asta a fost într-adevăr o lovitură de hazard care avea să guverneze ritmul mesajelor noastre, dându-le o aură matiliană și, ca atare, nițel alchimică. Om universal, veritabil cetățean al lumii, filosof al științei și estetician de mare acuratețe, Matila pare să ilustreze postura Magului călător prin excelență (iar cunoscătorii știu că, dintre toate arcanele tarotului, numai cărții Magului nu-i poți rezista!). Ca atare, voi încerca să reconstitui aici și acum atmosfera Iașilor din vremea copilăriei prințului devenit călător. Îți spun sincer că, mergând pe urmele lui (autour de son Jassy, ca să parafrazăm un titlu celebrissim), am ajuns să mă întreb dacă nu cumva Matila credea că e „mai fericit decât Ulise” – în mod vădit, mai fericit chiar decât toți avatarii săi, de la Aeneas la Leopold Bloom –, tocmai pentru că el pleca și-și dorea să se reîntoarcă aici, în „mica sa patrie”, la Iași sau la Dumbrăveni. Care să fie oare legătura dintre obsesia unei cunoașteri integratoare, universale, ostentația originii sale moldovenești și fericire?

Într-adevăr, formula sintetică a celor două volume de memorii matiliene (Escales de ma jeunesse, Heureux comme Ulysse…), traduse și la noi în 2014, este una a fericirii. Știu că pe tine nu te sperie cuvintele mari, așa că nu mi-e frică să spun că aceste priveliști, nemediate de suspiciunea și scleroza criticismului, reprezintă de fapt propunerea de fericire a lui Matila Ghyka. Dar, ca să-ți explic o așa „revelație”, sunt nevoită să recurg la un termen consacrat de artele memoriei în Renaștere, simbol pus în evidență cu oarecare discreție de însuși naratorul romanului Ploaie de stele. Cum poate deja anticipezi, e vorba despre Phoenix, pasărea de foc ce se înalță din noianul încețoșat și difuz al amintirilor. Într-adevăr, recitind recent proza matiliană de ficțiune și non-ficțiune, am ajuns să înțeleg, în sfârșit, cum a reușit acest prinț moldav să convertească toate cruzimile memoriei – deci toate dorințele și geloziile aparținând ordinii entropice a percepției – într-o ecuație a fericirii, într-o formulă transcendentă a Vieții.

M-am întrebat însă de unde o fi provenind în cazul său mândria de a-și exhiba originea moldovenească, cu tot cu melancolia subiacentă, ținută la vedere ca o bijuterie de preț? Am pornit de la ipoteza eseurilor tale din Viața Românească (7-8/2014, 8/2015) și… am început să mă plimb pe străzile Iașilor. Dar a trebuit să-mi imaginez nu un oraș primăvăratic, ci o cetate respirând ușurel și diafan de sub zăpezi, „cu dantela neagră și exactă a pomilor despuiați de frunze”, cu multe ciori, ca în tablourile lui Bruegel. Apoi, m-am fixat asupra „amintirii celei mai stăruitoare” rămase din plimbările copilului pe străzile fostei Capitale: „bisericile zvelte și casele cu acoperișuri înzăpezite”, „ferestrele luminate ale magazinelor, ademenind cu vitrinele lor trecătorii înveșmântați în blănuri”, „muzica zglobie a clopoțeilor de la sănii”, „panorama colinelor acoperite deopotrivă de zăpadă”, „clădirea pântecoasă a Cetățuii”, toate evocând „calmul unei gravuri vechi”. E fără îndoială că această imagine arhetipală nu s-a pierdut. Dimpotrivă, am regăsit-o în momentul apariției Dorotheei Wallenstein (alias Dux) în romanul Ploaie de stele. Figura sa frumoasă e încadrată de griurile vestimentației. Ea însăși parcă se desprinde dintr-o gravură veche. Și dacă decorul aproape boreal al Vienei păstrează sufletul Iașilor între 1881 și 1891, când micul Matila e trimis la Paris, atunci interioarele caselor lui Maleen-Louis din Viena și Londra („unde fiecare mobilă îi trezea o amintire din copilărie”) prelucrează de fapt „o poză” mentală a interiorului casei copilăriei, despre care găsim detalii în primul volum al memoriilor: „Casa din Iași era aproape în întregime în stil Biedermeier (…) cu lucruri solide și confortabile, importate odinioară de «mătușa Balș»”. Această mătușă Balș se numea Ana Schaeme și, chiar dacă Matila zice că făcea parte „din mica burghezie săsească”, lumea Iașului o cunoștea drept actrița de la Burgtheaterul din Viena. Din idila cu un boier moldovean, superbei Ana nu-i rămăsese decât un fiu (Muți), care ar fi înnebunit, zic gurile rele, din cauza pariatului la cursele de cai. Ea a lăsat moștenirea bunicii lui Matila cu condiția (grea!) de a se îngriji de acest nebun. Unii vor zice că descâlcirea acestei (melo)drame de familie nu „rezolvă” ostentația moldovenismului din purtarea diplomatului român. Se prea poate… Jumătate muntean, jumătate moldovean, Matila însuși purta un nume incert: deși înfiat de un autentic Ghika, el nu pomenește niciodată despre acești Ghikulești, ci despre ramura din Dumbrăveni a familiei, care era considerată impură, din cauza celei de-a doua căsătorii a bunicii Catița Balș cu Leon Gheoca, ce-și zicea „Ghika-Dumbrăveni”. În fine, imaginează-ți ce putea simți micul Matila când se întâlnea cu nebunul Muți pe coridoarele caselor lăsate de Ana Schaeme sau când auzea aceste povești! Eu una am ajuns la convingerea că încă de atunci atenția copilului s-a educat să nu observe scandalul și mizeriile din jur, s-a educat în spiritul fericirii lui Ulise. Contemplând aceleași coline spre care privea și el, am putut să-l zăresc pe micul Matila stând la fereastra sufrageriei din turn, afundându-se în albul calm și tămăduitor al zăpezilor de altădată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe