#statulinfectat

Lucian Dîrdală Publicat la: 31-05-2016

Nu-mi amintesc exact de când mă pasionează condiția adjectivului în știința politică. Probabil că a început acum vreo douăzeci de ani, pornind de la un text despre substantivul meu preferat: democrația. De mai multe ori citit și frecvent citat în încercările mele de a scrie pe această temă, articolul respectiv – „Democrația cu adjective” – era în primul rând un îndemn la disciplină în analiza comparativă, iar de așa ceva avem mereu nevoie. Cei doi autori, politologii americani David Collier și Steven Levitsky, ilustrau însă modul în care un atribut bine ales poate ataca frontal sau pieziș substantivul determinat.

 

Democrația de fațadă, neliberală, deficitară sau, mai târziu, democrația suverană a președintelui Vladimir Putin ne spun toate că respectivele sisteme ar merita în primul rând un alt substantiv. Era, desigur, epoca în care începeam și noi să facem semnul de „la revedere” propriei democrații originale.

Mai târziu, am început să fiu mai atent la adjectivele care însoțeau termenul-cheie al disciplinei (desigur, pot exista păreri diferite), acela de stat. Pe unele le-am tratat cu indiferență, pentru că mi se păreau facile sau pentru că nu făceau dreptate mașinăriei impresionante ce se ascunde în spatele substantivului. Altele însă au rămas pe listă, dar mult în spatele conceptului stat slab. Fratele lui mai mare, statul eșuat, a început să ne bântuie mai energic după sfârșitul Războiului Rece, deși se mai arătase și până atunci. Dar el părea să umble pe alte continente – o idee, s-a văzut clar, greșită. Statul slab însă e un pacient la care trebuie să te uiți ceva mai atent ca să-i pui diagnosticul. Oricum, ni l-a pus Uniunea Europeană, în spatele formulelor politicoase prin care eram invitați să ne întărim capacitatea de a aplica politicile comunitare. Și bine ar fi fost dacă ar fi făcut și ea, prin propria structură, dovada faptului că antonimul construcției de mai sus este statul puternic, nu cel gras.

Democrația deficitară și statul slab mi se par două unelte ideale pentru a săpa în sistemul politic românesc. Pentru mine, prima rămâne mai comodă, dar a trebuit să mă obișnuiesc și cu cea de-a doua. În timp, am căutat adjective care să ne zugrăvească situațiile de agravare a bolii sau a bolilor de care suferă un stat slab. Spre exemplu, de ce nu mai pot guvernanții să ridice sabia pentru a face dreptate? E prea grea sau au pierdut-o aseară la cărți? Ajungem așadar la corupție – mai bine zis, ajungem pentru că deja au ajuns ei.

Aici, lucrurile se complică: gama de adjective aflată la dispoziția democrației și a statului este mare. Unele au ca efect, așa cum scriam mai sus, punerea în cauză a substantivului însoțit. Spre exemplu, nu-l bănuiesc de rele intenții pe președintele George W. Bush atunci când eticheta drept „vibrantă” democrația românească, sub tandemul Iliescu-Năstase. Dar, dacă îmi vine relativ ușor să-mi închipui ceva ce ar trebui să fie – dar nu este – democrație, nu la fel stau lucrurile cu conceptul stat. Un stat încetează să mai răspundă la acest nume doar dacă își pune singur capăt zilelor sau dacă ajunge să fie capturat de oameni în uniforme străine.

Problema e că, uneori, mai periculoasă este coaliția între oamenii îmbrăcați în propriile uniforme, cei în costume sobre de funcționari publici, întreprinzătorii mai deschiși la modă, plus cetățeni în halate, salopete, robe și, Doamne ferește, sutane. Acum, în epoca rețelelor sociale, ne-am atașat de hashtag-uri cu adjective, iar #statulcapturat e printre cele mai populare. Lansat de o jurnalistă de investigație care îi persecută în ultima vreme pe plagiatorii magna cum laude și pe rentierii securității naționale, ne spune povestea unei răpiri. Aproape totul s-a petrecut conform normativelor în vigoare, rapid ca o cristalină licitație de munte și lin precum uvertura la Nunta lui Figaro cu nepoata ministrului.

Ceea ce dovedește, dacă mai era nevoie, că nimic nu este mai practic decât o teorie bună. Captura statului nu înseamnă moartea, ci infectarea lui. E un parazit de care nu mai scapă niciodată cei operați la bun-simț cu sau fără diluarea dezinfectantului, dar care nu provoacă bube decât în cazuri extreme. Nici măcar zornăitul cătușelor nu prea mai are efect.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral