Revenirea exploatației

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 31-05-2016

O istorie pilduitoare privind presiunea pragmaticului asupra sorții cuvintelor în discursul public ne-o oferă termenii românești (a) exploata și exploatație, ce constituie nucleul unei „familii” apărute în secolul al XIX-lea, pornind de la împrumuturile din franceză exploiter și exploatation. O familie care a crescut când, după alte împrumuturi din franceză din același grup onomasiologic, a fost creat pe teren românesc substantivul exploatare. Și, etimologicește, totul a decurs normal atât timp cât procesul denominației a vizat doar terenul economiei. Perturbări s-au ivit când terminologia de bază, din franceză și din română, a resimțit amprenta ideologicului și politicului (la noi și sub influență rusească).

 

Concurența și macularea. Atrage atenția faptul că, în momentul de față, în discursul public, are loc o adevărată concurență între substantivele exploatare și exploatație, care la începuturi numeau fie „faptul de a valorifica resurse, bogății naturale”, fie „întreprinderea economică ce valorifică/exploatează terenuri, păduri, mine”, fie „terenul, pădurea, mina etc. aflate în exploatarea/valorificarea unei unități economice”. Dar mai întâi a fost exploatația, franțuzism (atestat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea) care, treptat, a pierdut teren. Beneficiarul a fost exploatare, ce s-a fixat temeinic în uzul curent, folosit inițial doar cu sensurile enumerate anterior. Sub semnul discursului social și apoi al celui socialist și comunist, au intervenit ideile de „obținere în mod abuziv a unui profit”, „însușirea (abuzivă) a rezultatelor muncii cuiva”, în propaganda comunistă (și) de la noi, sloganul care a maculat oficial cuvântul fiind „exploatarea omului de către om”, cu exploatatorii – profitori, asupritori și exploatații – asupriți, oprimați sau obijduiți. Asemenea termeni au devenit markeri lingvistici ai „socialismului”, tratați… mobilizator chiar în dicționare, în articole proiectate ca texte destinate parcă „învățământului ideologic”; iată un enunț dintr-una dintre cele mai fidele reflectări, după model sovietic direct, a „marxism-leninismului”: „Numai în socializm (sic!), odată cu dispariția proprietății private asupra mijloacelor de producție, se lichidează (!) clasele exploatatoare și exploatarea” (Dicționar enciclopedic moldovenesc, Chișinău, 1989, s.v. exploatare).

Eclipsarea și revirimentul. Întrucât ultima atestare documentară privind prezența cuvântului într-un limbaj funcțional, de care s-a dispus pentru Dicționarul Academiei (t. 1/8; 2010), datează din 1915 (Victor Păcală, Monografia comunei Rășinari), putem constata că exploatația a rămas, până în ultimul deceniu al secolului trecut, doar ca variantă („învechită”) în inventarul dicționarelor. Dar, în primul rând în documente referitoare la agricultură, ce urma să se dezvolte în condițiile economiei de piață, s-a ivit la diferite niveluri problema existenței unor structuri rentabile, concurențiale, numele tehnice ale acestora au ocolit termenul ce se… maculase, fiind asociat, măcar involuntar, cu vechea luptă de clasă (!). Și iată reflexe (fără îndoială, și sub influența engl. exploitation, din directive ale Uniunii Europene): de la Legea 83/1993, cu formularea „credite destinate extinderii exploatațiilor agricole proprietate privată” la programele SAPARD privind „investițiile în exploatațiile agricole” (31.03.2006), până la formula „exploatații agricole de subzistență (…) fără personalitate juridică” (al căror număr s-a redus „semnificativ în ultimii ani” – Capital, decembrie, 2014).

Interesant este faptul că termenul (măcar aparent) tabuizat în ceea ce privește zona agriculturii rămâne funcțional în domenii cu mai puțin impact public, cum ar fi mineritul; de pe internet, cităm numele unor structuri economice: „Exploatarea Minieră Petrila Sud”, „Exploatarea Minieră de Cariere Berbești”. Tot așa, apelativul cândva proscris apare curent pe internet în postări intitulate „exploatare portuară”, „exploatare petrolieră”, respectiv „exploatare piscicolă” (numită și „fermă” sau „amenajare”). Este vorba, până la urmă, despre un termen prezent și în diverse titulaturi: „Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere Brașov”.

Linia de plutire. Întrebuințarea incriminatoare a termenului exploatare se păstrează însă în discursul din zone ținând, în general, de domeniul eticii și echității sociale: Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice emite dispoziții privitoare la „Prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă” (cf. și „Ziua Mondială împotriva Exploatării Copiilor prin Muncă”). La fel de îndreptățită este și apariția apelativului într-un enunț ca „exploatarea imaginii minorului în audiovizual”, calificată ca o formă de abuz. Mai sarcastic, mai în serios, se vorbește despre „exploatarea sexuală a femeilor în politică”. Și, deoarece, cu trecerea timpului, rănile retorice se mai vindecă, iată, de exemplu, chiar destructurarea sloganului marxist citat anterior: „Exploatarea femeii de către om: condiția degradantă a fetelor din showbiz” (evz.ro).

Așadar confruntarea continuă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral