Cineaștii, la rampă!

Mioara Anton Publicat la: 31-05-2016

La începutul anilor ’70, cinematografia a intrat în atenția lui Ceaușescu. Mai puțin interesat de calitatea artistică a filmelor, dar îndeobște preocupat de valoarea lor propagandistică, secretarul general al partidului și-a impus voința și în domeniul celei de-a șaptea arte. Presiunea constantă a cenzorilor pentru respectarea canoanelor ideologice, conflictele care măcinau breasla, dotarea tehnică precară și fondurile insuficiente au fost obstacolele cu care s-au confruntat „creatorii din domeniul cinematografiei”.

 

Ceaușescu a cerut în repetate rânduri ca filmele românești să se inspire din „șuvoiul realității contemporane”, ceea ce a sporit și mai mult dificultățile cineaștilor de a se adapta nevoilor ideologice ale partidului. În 1972, Alexandru Ivasiuc era numit director al Casei de Filme nr. 1, însă, după numai un an, scriitorul se vedea învins de inerția aparatului și de excesele cenzorilor. Într-o scrisoare adresată lui Ceaușescu la 20 octombrie 1973, Ivasiuc acuza calitatea slabă a filmelor românești, mediocre, în opinia sa, și în conținut, și în forma artistică: „Vă scriu acum pentru că nu cred că în acest moment de încordare a tuturor eforturilor pentru lichidarea unei seculare rămâneri în urmă ne putem permite luxul să fim sceptici – în cinematografie sau în creșterea oilor”.

Cinematografia românească se afla în postura unui veșnic candidat la un examen de admitere ce nu reușea să treacă de etapa selecției. Ce anume crease o astfel de stare de lucruri? Șabloanele, canoanele, intervențiile repetate ale „controlorilor infailibili” care modificau radical ideea originală a filmului, motivând că „drama e prea dramatică, problema e neoportună, imaginea e prea tare sau prea slabă”, viziunile erau prea artistice și mai puțin ideologice, „hieratice” sau „naturaliste”. În urma scrisorii, Ceaușescu i-a solicitat lui D.R. Popescu să evalueze starea cinematografiei. Acesta a pus obiecțiile lui Ivasiuc pe seama unei pregătiri teoretice abstracte, ruptă de realitatea clocotitoare a vieții. Raportul lui D.R. Popescu anunța o înăsprire a controalelor și sancționarea celor care comiteau acte de indisciplină, regizori, scenariști sau tehnicieni. Demersul lui Ivasiuc, în loc să ducă la limitarea puterii cenzorilor, le-a sporit și mai mult atribuțiile.

Într-o situație delicată s-a aflat în 1984 regizorul Mircea Daneliuc, care îi propusese Casei de Filme nr. 2 un scenariu intitulat Scrisori tandre, inspirat din romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Întârzierea nepermisă a derulării proiectului l-a convins pe Mircea Daneliuc de faptul că beneficia de un „tratament special”, menit să-l scoată din cinematografie. Intervențiile abuzive ale cenzurii avuseseră ca rezultat și oprirea difuzării filmului Glissando, ceea ce a dus la noi proteste din partea regizorului, care a amenințat autoritățile cu greva foamei și emigrarea. În cazul Scrisorilor tandre, cenzorii de la Secția Propagandă și Presă au acuzat inconsistența personajului principal, în opinia lor fiind strecurate prea multe „inadvertențe, invective sau vulgarități”. La prima vedere, s-ar crede că existau prea multe deficiențe pentru canoanele rigide ale puritanismului socialist, dar, în realitate, ceea ce deranja era zugrăvirea hibelor sistemului. În nota asupra scenariului se preciza că regizorul eșuase în a contura „eroul pozitiv, figura luminoasă a cercetătorului, modelul înaintat pe toate planurile, al omului de știință (…). Așa cum este scenariul acum, parcă anume s-a dorit să se prezinte fața neagră a activității din medicină, din cercetare, a intelectualului, în general: Gheorghiu, secretarul științific al institutului, intrigant și imoral; Vișan și alți medici de la direcția sanitară, aranjori de posturi pentru favoritele lor și ale prietenilor lor, doctorul Vasiliu de la «Sanepid», ușuratic, aventurier”. Practicile negative din administrația statului socialist nu trebuiau să-și facă loc și într-un film artistic. Cel care a întocmit nota a propus în final două soluții: fie se realiza o ecranizare după Patul lui Procust, iar spectatorii luau filmul ca atare, fie se rescria scenariul astfel încât „eroii să fie cercetători, oameni de știință, modelul omului înaintat”. După protestele regizorului soldate cu depunerea carnetului de partid, s-a decis difuzarea filmului Glissando (septembrie 1984), în vreme ce Scrisorile tandre au fost trimise spre o nouă evaluare la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, al cărui verdict a fost de asemenea negativ. Nici în varianta refăcută a scenariului, Mircea Daneliuc nu a reușit să imprime personajelor sale puritatea morală reclamată de cenzori.

Amestecul direct al paznicilor ideologici, la care se adăugau numeroasele conflicte și adversități personale, precum și birocratizarea excesivă au făcut irespirabilă atmosfera din cinematografie, care s-a menținut până la căderea regimului comunist, cu reverberații și în anii care au urmat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe