Trei conferințe

Teodora Manea Publicat la: 31-05-2016

Lumea merge la conferințe din diferite motive, care se ascund ca râmele sub ghiveciul umed și plin de semnificația diseminării rezultatelor. Ca o metaforă sexuală ce este, conectată cu logo-falo-centrismul gândirii occidentale, ea presupune că, după strângerea roadelor cercetării, când ești plin până la gât de idei valorase, te duci și izbucnești în fața comunității academice, care se va împărtăși din roadele și plăcerile cercetării tale. Adicătelea tu arunci sămânța și poate cineva o va prinde: ba te va pune în vreun proiect, ba te va invita la un volum colectiv, depinde pe unde le stă și lor grantul. Of, am uitat feedbackul, adică partea în care audiența își dă cu părerea și te beștelește sau te laudă, depinde pe cine și din gașca cui ai citat.

 

Dar, cum spuneam, sub acest glorios ghiveci academic plin de la-le-le, stau alt gen de râme care sapă adânc în solul motivelor. Ele spun: trebuie să justific bani din proiect. Sau: îmi place Barcelona, dar cum dracu’, că n-am mai ieșit nicăieri! A, Parisul, hai că sărim și noi! Sau poate regăsim și reînnodăm o veche iubire. Sau poate plecăm și nu ne mai întoarcem. În fine, las râmele și vă las cu motivele personale, care se vor ghemui deleuzian și rizomatic la răcoare și umezeală.

Dar există conferințe și conferințe, iar unele, puține, e drept, își pun călcâiul în pragul academic al devenirii. Și mai puține dintre ele ne schimbă macazurile existențiale. Cu manierismul meu aproape mistic, mă opresc iar la trei.

 

Paris, Sorbona, 1996

Corespondând cu un profesor din Elveția franceză pe tema identității indiscernabilelor leibniziene, am aflat de conferință și am vrut să merg. Era vara în care terminasem studiile, în perioada franceză a carierei mele. Le-am scris și am primit invitația, apoi am alergat pe la ambasade după vize. Da, un timp de tristă amintire. Fiind fiică de ceferist, aveam un drum european gratuit. Sau aproape gratuit. Pentru ca plecarea mea să fie posibilă, bunica a vândut vaca, să-mi dea bani. Tata era în șomaj. Socialismul se terminase de construit, iar societatea era în faza de furat.

Am traversat Europa în cinci zile cu trenul, trezită mereu în miez de noapte ca să arăt vize și pașapoarte. Dar am ajuns acolo, în inima Europei, am ascultat nume mari ale filosofiei în Sorbona. Am văzut Parisul, lumea de dincolo de zid. Am fost invitați la Primăria orașului și am ciocnit șampanie cu primarul. Mi-am cumpărat Derrida, am vizitat Centrul Pompidou, mi-am băgat degetele în Sena. Apoi m-am întors. Și de aici începe efectul existențial al conferinței. După Paris-Sorbona a urmat Bularga-Baza 3, noul meu loc de muncă. Orele îmi începeau la 7.00 dimineața, așa că la 6.00 eram în tramvaiul duhnind a transpirație, băutură și sărăcie. Unde era Parisul? Am început să scriu obsesiv în jurnal că Parisul nu a existat niciodată. Dar a existat și a fost suficient ca să mă scoată din acceptarea mediului meu, ca fiind singura lume posibilă.

 

Cheia, 2005

Prima mea conferință de bioetică pe pământ românesc.

„Hai, bă, dă cheile alea, că au venit fetele de la Iași!”, spune una dintre organizatoare. Mă uit în jur la medicii universitari cu care venisem din Iași și care amorțiseră de stupoare și de oboseala drumului lung. „Mă scuzați”, spun, „dar noi nu suntem un ansamblu folcloric, așa că vă rog să nu vă adresați cu «fetele de la Iași!»”. Doar ce mă întorsesem din Germania, unde eram „Frau Doktor Manea”, așa că, oricât de mult aș fi acceptat sălbăticia Carpaților și mârlănia Bucureștiului, așa ceva era prea mult. Ca rezultat, camerele single au dispărut miraculos și a trebuit să împart cu altă „fată de la Iași” o cameră dublă, cu pat matrimonial!

Mi-aduc aminte că vorbeam ca din transă, una dintre acele ocazii când gândurile și cuvintele doar curg și totul pare ușor și natural. Dacă nu ar fi fost alt gen de cioban în sală, care a încercat să latre că bioetica nu are de-a face cu filosofia sau cu etica și că sunt destui medici pe felie ca să mai fie loc și pentru alții. Gradele de mârlănie și cumva sentimentul că aceasta devine structurală m-au făcut să-mi revizitez prioritățile existențiale. Și am decis să plec.

 

Royal Society of Philosophy, 2007

În octombrie 2007, la un an după ce abdicasem de la cariera mea academică, primesc invitația neașteptată de a vorbi despre România și cercetarea celulelor stem. Cineva din rețeaua mea germano-elvețiană organizase în Londra un congres în colaborare cu Societatea Regală de Filosofie. Ca în visele mele cele mai bune. Conferința era gata, nici nu mai trebuia să pregătesc mult. Dar, oricât de mult mi-aș fi dorit, nu am putut să fiu acolo. Abia născusem, iar corpul meu devenise altceva, o masă de lichide, hormoni, tăieturi, umflături și dureri. O parte din el era acum lângă mine, disperată să fie ocrotită, hrănită și încălzită de trupul pe care tocmai îl părăsise. Am simțit că nu puteam sta în fața altor oameni și să le vorbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic cu mine. Când ești tânăr, corpul este ceva de la sine înțeles, nu-l întrebi dacă vine sau nu după tine. Probabil că asta a fost prima experiență când am descoperit că am un corp și că rațiunile lui (sau ce naiba-i în el!) pot fi diferite de ale mele. Conferința aceasta nu a avut loc niciodată și mă marchează ca o ocazie pierdută. La scurt timp, o asistentă mă înregistra la dispensar full-time mum, schimbându-mi dramatic identitatea. Doar o altă lume posibilă.

Cum a revenit primăvara, noile ghivece și râmele lor se aliniază pentru noi proiecte.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe