Pictorul asaltat de îngeri. Cristian Diaconescu

Adina Scutelnicu Publicat la: 31-05-2016

Cristian Diaconescu este unul dintre artiștii singulari ca stil și personalitate ai lumii plastice românești contemporane. Are o pictură unică, ușor recognoscibilă, dar inconfortabilă, caracterizată de culori stridente și linii frânte, agresive, și accente viscerale pe care el însuși o cataloghează în zona unui expresionism figurativ. Personajele – regi, îngeri, preoţi, el însuși – sunt iraţionale, kafkiene, ciudate, uneori naive. Are zeci, poate sute de participări la expoziţiile de grup organizate de Uniunea Artiștilor Plastici și șase expoziţii personale, cea mai recentă, Uman, fiind organizată primăvara trecută, la Galeria Dana. S-a născut în 1976, la Bacău, unde a absolvit Liceul de Artă „George Apostu”, iar din 1996, când a intrat la clasa de pictură a profesorului Corneliu Ionescu din cadrul Universităţii „George Enescu”, s-a stabilit în Iași.

 

Atelierul de pe strada Lăpușneanu al lui Cristian Diaconescu este un spaţiu de câţiva metri pătraţi, parcă mai mult înalt decât larg, în care sunt îngrămădite zeci de pânze, câteva sculpturi, uleiuri, acrilice și alte asemenea agarlâcuri artistice. O umezeală rece, de primăvară, intră pe geamul deschis, pe care trebuie să iasă mirosul uleiurilor și-al terebentinei.

 

„Am crescut cu Dumnezeu în inimă”

Înfofolit și cu-n șorţ împestriţat cu pigmenţi, Cristian Diaconescu stă pe-un scăunel, în faţa șevaletului. Pictează portretul unui prieten. Îmi spune că s-a debranșat acum vreo câţiva ani din cauza costurilor prea mari. „Astă-iarnă, deși n-a fost chiar frig, n-am rezistat în atelier. Am terorizat-o pe Oana (n.a. – Oana este soţia lui Cristian Diaconescu) cu mirosurile, că pictam acasă. Și mai pictam și cu uleiuri… trei zile puţeau de te scoteau din casă. Mă gândesc să mă rebranșez”, face el introducerea. Apoi, în timp ce migălește la chipul prietenului, începe să-mi povestească despre vremurile frumoase trăite la Bacău, în casa bunicului său. „Bunicul a fost preot și m-a susţinut foarte mult în activitatea mea artistică, fiindcă a crezut c-o să fac pictură bisericească. Avea casa parohială chiar lângă liceu, iar în pauza mare mă duceam să mănânc acasă. Eram un răsfăţat”, spune. Influenţa bunicului preot avea să transpară ulterior în pictura sa, în veșmintele preoţești ale personajelor, deși susţine că bătrânul a avut înţelepciunea să-i lase libertatea de a-și alege singur modul de relaţionare cu Dumnezeu. Nu se consideră un om religios, în accepţiunea clasică a termenului, dar îmi spune că a crescut cu Dumnezeu în inimă.

 

Obsesii și reflexii artistice

După terminarea liceului, a dat admitere la Universitatea de Arte „Nicolae Grigorescu” din București, dar a picat și s-a reorientat spre o facultate aflată mai aproape de casă. Așa se face c-a ajuns la Iași, unde, în 1996, a intrat la Pedagogia Artei. Un an mai târziu, s-a transferat la secţia Pictură a Universităţii de Arte ieșene. În timpul facultăţii a întâlnit-o pe Oana, cu care s-a și căsătorit, la 21 de ani. „Părinţii noștri habar n-au avut. Am făcut cununia civilă, cum se numea, în Săptămâna Mare, în toiul Postului Paștelui din 1997. Toată lumea s-a supărat pe noi, inclusiv bunicul, care m-a susţinut financiar și în timpul facultăţii. Ne-au reproșat că o să ne lăsăm pe tânjală, că n-o să ne mai ţinem de carte. Le-a trecut supărarea la sfârșitul anului școlar, când le-am arătat carnetele de note.” Căsătoria propriu-zisă, religioasă, au făcut-o la părintele Dumitru Merticaru de la Biserica Banu, care este supranumit și „preotul artiștilor”. „Am fost foarte emoţionaţi. Și părintele la fel mi s-a părut, probabil pentru că eram foarte tineri. Ne-am întâlnit după o vreme, la un vernisaj, și a fost o scenă amuzantă. «Mă mai ţineţi minte, părinte?», l-am întrebat. La câte perechi a cununat părintele Merticaru, probabil că nu mă mai știa și-mi zice: «Să mai vii pe la mine, poate mă ajuţi să mut niște cărţi!». Mă confundase.”

După terminarea facultăţii și până la prima angajare, câţiva ani mai târziu, a fost o perioadă extrem de grea, povestește artistul. „Din fericire, am fost ajutaţi și, într-un fel, am rezistat. Apoi m-am angajat la o firmă de vitralii și mozaicuri, iar lucrurile au început să se schimbe”, spune el. Sarcina lui era să deseneze chipuri, mai ales chipuri de sfinţi și îngeri, iar lucrările făcute la serviciu i-au influenţat și pictura. „Înainte, aveam o pictură stilizată, mai puţin figurativă. Când am început să desenez chipurile pentru viitoarele mozaicuri, orice făceam acasă, îmi ieșeau numai îngeri. Îngeri peste îngeri, nu mai scăpam de ei. Și m-au «ţinut» o bună bucată de vreme”, își amintește. Interesant este că înaintea îngerilor, singurele personaje au fost regii, iar povestea lor nu este una tocmai obișnuită. „În studenţie am locuit o perioadă în căminele din complexul «Tudor Vladimirescu» și una dintre imaginile care m-au marcat în timpul vieţii căministe au fost toaletele, «tronurile», cum li se spunea. Am avut o serie de regi călare pe tron, dar în câţiva ani au plecat.”

 

Lumea personajelor în oglindă

Acum este perioada autoportretelor. S-a imaginat în fel și chip, în veșminte sobre, amintind de cele clerice, cu păsări, pictând și chiar călare pe un cerb. De ce un cerb, l-am întrebat. „De ce nu?”, mi-a răspuns „Așa mi-a venit. E un cerb frumos! Am și foarte multe personaje în haine preoţești.” Am vrut să aflu dacă sunt preoţi. „Nu știu, dar seamănă cu mine. Nu?”, mă întreabă la rându-i, arătându-mi o pânză cu ceea ce pare a fi un autoportret. În lucrările viitoare crede că va picta mulţimi, pentru că îl impresionează, și, desigur, autoportrete. „Cred că o să-mi fac autoportrete o viaţă întreagă. Mai ales că am început să mă cunosc mai bine. Rembrandt nu și-a făcut o grămadă de autoportrete cu Saskia?”, glumește. „Când mă simt în largul meu, fac compoziţii cu multe personaje. Îmi plac și suprafeţele mari. Dacă aș putea, aș picta personajele în mărime naturală, pentru că îmi place să mă desfășor. Din păcate, sunt limitat de spaţiu. O pânză mai mare nu-mi încape pe ușă”, adaugă. L-am întrebat dacă se poate trăi din artă. „Da, dar greu, fiindcă publicul nu pare interesat să cumpere artă. În Iași, cel puţin. Și spun asta pentru că există lucrări și preţuri pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Găsești picturi și cu 200 de lei, dar lumea nu este interesată, deși, paradoxal, vine la vernisaje.” Este de părere că dacă ar exista impresariat de artă, lucrurile s-ar mai schimba, dar „din păcate, noi centrăm, noi dăm cu capul, cum se spune. Asta înseamnă și alergătură, și lucru, iar una din două va ieși prost. Ne străduim, dar rezultatele nu sunt mulţumitoare”. Nu-i place să vorbească despre lucrurile care nu merg bine; brusc, schimbă registrul, arătându-mi din cap chipul de pe șevalet: „Portretul prietenului parcă-i al lui Nichita Stănescu. Mă mir că nu seamănă cu mine!”. „Ce-ar mai trebui să spun despre tine?”, îl întreb. „Cam atât, cred.”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe