Toată lumea ține cu Leicester

Dan Pavel Publicat la: 02-06-2016

În Marea Britanie, fotbalul este o instituție. Și o forță civilizatoare. Indiferent de ligă, în jurul echipelor locale s-au format trainice legături comunitare. De aceea, toată lumea s-a mirat că sondajele de opinie din ultimele luni semnalau o mutație partizanală: indiferent cu ce club țineau fanii, preferința a doua era pentru Leicester City. Dacă erau fani Manchester United (ori City), Liverpool, Arsenal, Chelsea sau ai oricărei alteia, iar echipa lor favorită nu putea câștiga Premier League, toți ar fi vrut să câștige Leicester. Revelația avea la începutul sezonului o cotă la pariuri de 5 000/1.

 

De luni de zile, Leicester City a fost pe primul loc și a reușit să-i învingă pe „granzii” fotbalului britanic, dar cum au fost mereu atâtea răsturnări, era posibil ca oricare dintre marile echipe să-și revină. Culmea, the challenger a fost Tottenham Hotspur, dar echipa antrenată de italianul Claudio Ranieri s-a ținut tare.

De două decenii, „doar” patru cluburi cu investiții fabuloase au reușit să câștige Premier League; patronii sunt miliardari străini care au investit în cea mai prosperă (și prestigioasă) afacere sportivă din lume. Bugetul fiecăreia este mai mare decât bugetul combinat al tuturor jocurilor sportive din România sau din alte țări. S-au făcut studii care demonstrau corelația dintre investițiile și rezultatele unor echipe care înainte contau mai puțin. Cazurile Chelsea (Roman Abramovici) sau Manchester City (șeicul Mansour bin Zayed Al Nahyan) au devenit paradigmatice, fiind imitate și în alte campionate europene sau de the newcomers din Rusia, Ucraina, iar mai nou din China și India. (Pentru curioși, cifrele sunt accesibile pe internet.)

Chiar dacă sunt echipe puternice și în alte țări, numai veniturile obținute de Premier League pentru drepturile de difuzare (televizată sau online) au crescut fabulos în ultimii ani. Față de perioada 2010-2013, când suma era de 1,77 miliarde de lire sterline, în perioada 2013-2016, drepturile de televizare au crescut cu 70%, adică 3,01 miliarde; în 2016-2019, s-au mărit tot cu 70%, ajungând la 5,13 miliarde. Bineînțeles, meciurile difuzate preponderent erau cele ale echipelor bogate. De aceea, multe dintre meciurile lui Leicester nici nu au fost difuzate (programul Eurosport de la noi a ratat multe partide; noroc însă că aproape orice meci poate fi văzut online).

De când Leicester a început să amenințe cvadricefalitatea din Premier League, fanii obișnuiți din Marea Britanie și din lume și-au dorit să câștige această echipă ieșită din comun, dar cu un buget modest. Deși marile cluburi au avut pierderi enorme, nimeni nu a încercat să împiedice victoria micii echipe. Totul s-a jucat pe teren, iar strategiile lui Ranieri au dat roade. Suporterii oricărei echipe modeste din lume au început să creadă din nou că oriunde se poate repeta performanța. Cu vreo două-trei etape înainte de confirmarea succesului, povestea a devenit trendy, intrând și în atenția presei mondiale. S-a vorbit despre „redemocratizarea” celui mai popular sport din lume, „demonopolizare” (cu toate că termenul monopol se referă la un singur actor), „miracol” sau „revenire la normal”. La Hollywood există deja un scenariu care va fi transformat (se speră) într-un film de succes pornind de la ascensiunea spectaculoasă a lui Vardy (golgheterul lui Leicester, care acum joacă și în naționala Angliei).

În afară de „cultură”, una dintre principalele „moșteniri” ale Imperiului Britanic este sportul modern competitiv, practicat pe baza unor reguli, cu arbitri și spectatori-susținători. Însă ideile britanice de „fairplay” și „suporter” își fac loc cu greutate. În Anglia, când Liverpool este condusă acasă (chiar și cu 0-5), tot stadionul cântă You Never Walk Alone. La noi, când o echipă sau un jucător au perioade proaste, inclusiv la echipa națională, „suporterii” își huiduie, înjură (de preferință de mamă) și insultă favoriții, ba chiar îi scuipă. Suporter înseamnă sprijinitor și sprijin în momentele cele mai grele. Leicester există de mai bine de un secol. A jucat mai mult în liga secundă, dar nu a fost huiduită și părăsită de suporteri. Iar încrederea în echipă a meritat. Până la urmă, Leicester a câștigat, iar toată lumea ține cu ei. Ca și în literatură sau în viață, până și în fotbal, ca să meriți încrederea, din când în când, trebuie să câștigi. Adevărații suporteri sunt însă aceia care te sprijină chiar dacă nu câștigi niciodată campionatul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral