Privirea lui Lucian Raicu

Cosmin Ciotloș Publicat la: 02-06-2016

Dacă deficitul de metodă i-a caracterizat pe foiletoniștii generației ’60, deficitul de egoism pare a-l individualiza, dintre toți, pe Lucian Raicu. Echidistant, dar nu mecanic, calculat în aprecieri, dar nicidecum un tactician al vieții literare, autorul celor 111 scrisori din Paris (ediție îngrijită de Simona Sora, cu o prefață de Petre Răileanu, Editura Institutul Cultural Român, București, 2016) face astăzi, în posteritate, o stranie figură de moralist (zic stranie pentru că nu s-a ipostaziat ca atare și nu a glosat pe marginea ei). Proiectăm în el întregul angelism pe care-l presupune imaginea unui critic literar adevărat.

 

Susceptibili față de programul autonomiei esteticului, recunoaștem fără grimase că Raicu l-a practicat spontan, iar acest detaliu (pe care altora ne grăbim să-l imputăm) ne mesmerizează. El însă e credibil. Fiindcă pentru el a scrie despre cărți a fost abia în al doilea rând o meserie: primordial, s-a angajat în asta ca într-o asceză existențială. Lucrul se vede pretutindeni și nu lipsește nici din scurtele comentarii radiofonice care compun acest volum. În câteva sute de cuvinte, Lucian Raicu se ambiționa să restituie cu grație de erudit toate fișele sufletești ale celui pe care-l comenta. (Eseul despre Gogol e un asemenea fișet, amenințând să dea pe dinafară.) Comentându-i pe Philippe Sollers, Jean Paulhan, Guy Scarpetta, Bernard Frank, Gérard Genette, Milan Kundera și pe atâția alții, Raicu își respectă principiile, chiar având de-a face cu o literatură de idei (căci se dă în vânt după eseuri sau după faptul de presă, după micile focuri de artificii ale interviurilor tipărite în revistele franțuzești de prestigiu). El nu schematizează, în schimb, urmărește carnația umană a acestora. Consecința? O galerie splendidă de portrete intelectualmente vii.

E, cum spuneam, vorba despre inaderența lui Raicu la egoism și la trucurile retorice ale acestuia (din care, să nu ne prefacem că nu știm, fac parte și rezumatul, și sentința), inaderență dusă până într-acolo încât ar putea fi luată drept lipsă de spirit critic. În definitiv, ne putem întreba, când și cu cine anume a fost Raicu exigent în cronicile sale? Bun, să concedem: Lucian Raicu n-a fost un sniper, ca alții, nu și-a făcut un titlu de glorie din a semnala declinul unui poet în vogă. Ca să ne punem de acord cu personalitatea sa mai degrabă blajină (deși nu influențabilă), ar trebui să privim chestiunea cu o curiozitate sinceră și revelatoare. Recunosc că decisesem să citesc cele 111 scrisori din Paris cu gândul acesta ascuns. Și că, deschizând-o, m-am bucurat să descopăr cât de delicat răspunsese deja Simona Sora întrebării mele nerostite: primul text, izolat de celelalte secțiuni în chip de exergă, rezumă și asumă tocmai un asemenea act de radicalism. Din memoriile lui Sviatoslav Richter, Raicu extrage o situație în care, nu trebuie bătută nici o șa ca să pricepem asta, își recunoaște propriile reflexe. Pe scurt, pentru Richter, faptul că o doamnă îndrăznește să-l interpreteze prost pe Beethoven e impardonabil. Nu face economie nici de vorbele grele, numind-o „nerușinată” și „ticăloasă”. Iar toate astea de la ce? De la senzația de impostură, de la impudoarea cu care respectiva cucoană n-a înțeles că nu se poate da buzna într-o capodoperă. E ceea ce, în definitiv, îl irită și pe Raicu. Câtă vreme dialogul se poartă în termenii călduți ai contemporaneității și ai valorilor sensibil egale, înțeleptul comentator nu caută gâlceavă. Nici când propozițiile abrazive șlefuiesc ideea (și când provin din conștiința unui Canetti, cum se întâmplă într-un rând) Raicu nu se molipsește. Nu sare în mijlocul luptei. Ascultă, analizează, ia aminte. Când însă o carte ca Levantul are parte de un tratament nu simplu nedrept, ci insidios nedrept, cititorul asistă (în ceea ce mă privește, participativ) la o execuție în efigie. Dând, la ceva vreme după apariția poemului lui Mircea Cărtărescu, peste o recenzie a lui Gheorghe Grigurcu, criticul constată că laudele de-acolo erau îndoite cu remarci acide: totul n-ar fi fost, pe dedesubt, decât o marcă a asteniei creatoare, o formă de meșteșug parodic și tot așa. Nu rezervele în sine îl nemulțumesc pe Raicu (deși, una câte una, acestea sunt amendabile), ci timbrul mărunt, poltron, ipocrit și, sub raportul culturii, profund provincial în care acestea sunt livrate. Grigurcu pare că vrea să joace dublu, ascunzându-se în penumbrele propriilor epitete. Ceea ce, pentru un nictalop al lecturii ca Lucian Raicu, trebuie să fi fost profund dezamăgitor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe