Critica – o construcție de constelații

Radu Vancu Publicat la: 03-06-2016

Dacia literară, nr. 1 (140), primăvara 2016

 

E foarte frumos, inclusiv grafic, acest număr de primăvară al revistei Dacia literară, având pe copertă o fotografie extraordinar de emoționantă a lui Radu Afrim, cu câțiva cai păscând într-un crâng cețos, de o culoare verzuie și dizolvantă, care e culoarea nostalgiei înseși. E o copertă care rimează minunat cu interiorul revistei, întrucât nostalgic și dizolvant e și grupajul tematic al numărului, intitulat Cartea migrațiilor. Obiecte în exil (I), în care Cristina Hermeziu și Monica Salvan întreabă câțiva scriitori, critici, jurnaliști și traducători care au părăsit România înainte de 1989 care au fost criteriile după care și-au ales obiectele atunci când au plecat din țară, dacă au pierdut sau au uitat acasă pe unele dintre ele, care sunt primele cadouri făcute și primite după plecarea din țară, dacă există serii de obiecte în locuințele lor de astăzi care atestă apartenența lor culturală multiplă, „mobilitatea” lor, cum o numesc cele două excelente jurnaliste. Rezultă un grupaj (din care cel de față e doar episodul-pilot) foarte emoțional, cald, de o consistență umană cum rar am mai întâlnit recent în vreuna dintre revistele culturale autohtone.

Pentru George Banu, apartamentul personal, în care au rămas de-a lungul vremii sute de imagini ale chipului uman, de la fecioare bizantine la diverși pictori și călători din toate colțurile lumii (fiindcă e un devot al chipului uman, indiferent la „abstracție”), e „o instalație”, dar și „o confesiune implicită”. Spune ceva, firește, și încă ceva esențial acest atașament al unui critic (de asemenea esențial) de teatru pentru avatarii istorici ai chipului omenesc. Descoperind aceste mici condensări istorice ale umanului care-l așteaptă prin talciocuri chinezești sau prin anticării pariziene, înțelegând că-l așteptau tocmai pe el și reacționând la chemarea lor, Banu le transportă în apartamentul lui ticsit, unde caută – și cel mai adesea găsește – amplasarea lor ideală în relație cu noul spațiu și timp în care le reintegrează. Și conchide: „Îmi iubesc obiectele cărora le-am găsit un loc just, ca și prietenilor ce se constituie într-o constelație a cărei precisă dispoziție stelară mă reconfortează”. Această bruscă, neașteptată colocație a obiectelor cu constelațiile nu are cum să nu recheme în mintea cititorului acel adagiu al lui Walter Benjamin care sună astfel: „Ideile sunt pentru obiecte ceea ce sunt constelațiile pentru stele”. Și înțelegem astfel că ceea ce construiește George Banu din constelațiile obiectelor și ale prietenilor săi sunt idei sau, mai precis spus, aproximări istorice și geografice ale ideii umanului, pe care le dispune în constelații a căror logică evidentă și inescapabilă nu ar fi existat totuși fără hazardul peregrinării lui prin amintitele talciocuri și prăvălii de antichități. Ele sunt (aceste constelații, vreau să spun) foarte exacte corelative obiective ale Teatrului însuși – fiindcă și teatrul e, în fond, tot o constelație de aproximări istorice și geografice ale ideii umanului, pe care criticul le recunoaște și le dispune în constelații al căror sens (atunci când criticul e mare, precum în cazul de față) pare întru totul evident și indiscutabil, cu toate că nu e preexistent meditației și acțiunii criticului. O construcție de constelații e una dintre cele mai poetice și mai exacte definiții ale criticii (nu numai teatrale), iar apartamentul lui George Banu, „instalație” și „confesiune implicită”, e un corelativ obiectiv ideal al criticii înseși. Din nou, nu numai teatrale.

Mai scriu în acest grupaj în egală măsură emoționant, inteligent și atașant Rodica Binder (despre plecarea în Germania în anii finali ai dictaturii ceaușiste și despre angajarea la Deutsche Welle), Angela Bratsou (despre plecarea în Grecia, tot în anii glorioși ai comunismului românesc, cu toate bunurile personale îngrămădite într-un vagon de vite), Jan Cornelius (despre plecarea în Germania în decembrie 1977, plecând cu o viză de turist și o valiză cu haine în ceea ce era aparent doar o scurtă vizită, dar urma să fie în fond o evadare cvasidefinitivă), Dinu Flămând (primul obiect despre care a înțeles că e o formă de timp sedimentat a fost o cămașă de obuz descoperită în copilărie în podul casei, devenită apoi, prin hazard obiectiv, o frumoasă vază cu flori de câmp – în fond, o metaforă ready-made pentru felul concret în care frumusețea poate mântui lumea, inclusiv pe cea a obuzelor).

Urmează o amplă anchetă privind „Intelectualul și biblioteca publică”, la care răspund Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Alexandru Călinescu, Iulian Ciocan, Elena Leonte, Magda Ursache, Radu Nica, Elena Chiaburu și Mircea Morariu. Sunt texte despre Eminescu, Topârceanu, Birlic, Iași, ba chiar și despre revista Arici Pogonici. În tot, Dacia literară din primăvara lui 2016 arată ca o revistă culturală și serioasă, dar și vie, doldora, în grupajul ei prim, de o emoție care trece prin pagină ca sângele prin tifon, contaminându-te și mișcându-te așa cum enorm de puține dintre revistele românești de azi o mai fac.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral